Nancy Popa




Reality bites

Cam așa îl văd eu pe Robert: un om nemaipomenit și un poet desăvîrșit care simte bine, dacă nu prea
bine realitatea așa cum este ea, fără culori utopice.

Cum ziceam mai demult , Robert, este unul dintre oamenii care observa cel mai bine lumea din jur, așa cum nu o vedem sau nu vrem să o vedem toți.
Poezia lui? Poezia scrisă de el ne face , zic eu,să deschidem mult mai bine ochii, să vedem și să fim mult mai conștienți de si la ceea ce ne înconjoară.
Ce ar mai fi de spus?Decît că îți doresc tot binele din lume, multă sănătate pentru a le duce pe toate, putere de muncă, să fi fericit și să nu te schimbi niciodată Robert.
Mă bucur că te cunosc.
La mulți ani!Happy Birtday!Feliz Cumpleaños! Să ne trăiești! Cu drag și admirație!




Dumitru Cioacă – Genuneanu






Narcisa Turony


Și uite cum mă înfrigurez știind că urarea asta sentimentală de joi dimineața
ți se va scurge printre degete
nimic nefiresc însă, de azi este toamnă,
iar tu să nu crezi că am o fobie pentru fluidizări
dar aș vrea să fie atât de joi și atât de sentimentală
încât să-ți păteze măcar cu o umbră palmele,
dar cine ești și ce voiam să îți spun?
mai întâi tu ai putea fi acuzat pentru regretul vinovat
al morții cofetăriilor în nașterea cluburilor de noapte
pentru gustul stătut de oranjadă și timidele strângeri de mână sau de inimă
pentru neaprecierea femeii ce vindecă orbirea cu gleznele ei fine ce se agită din dorința de supremație scutind astfel privirile de inexpresivitatea scaunului rontund de inox și piele din barul în care tot verdele ochilor ei se scurge concentrat într-un pahar cu Cola

*
ceea ce voiam eu de fapt să îți spun nu e o poveste sentimentală de joi dimineața
(afirmație necesară probabil pentru cei care nu știu că azi te citesc doar pe tine,
cu o subiectivitate și incoerență a transmiterii asumată)
ci e gândul că uneori soclul acoperă iarba,
îi strivește mirosul și ne ascunde rădăcinile,
scriu și scrisul nu mi-e nici iarbă, nici soclu,
nu mă crește, dar mă înalță, nu mă acoperă, dar mă apasă,
până mă-ndepărtează de lume ireversibil, cum spune un prieten,
nu mă sperii însă, te-am crezut cum că un simplu geamăt
m-ar putea apropia totuși de mine și de cei câțiva voyeuriști captivi în iarba mea.

iar eu nu știu cum să-ți încălzesc ziua asta până
o vei arunca hotărât de pe tine
păstrând totuși resturile de noapte vulnerabilă
în care am încercat să mi te închipui cotrobăind nobil
prin tomberoane de tristeți
cu mâinile înmănușate în vis și sufletul gol
alinând atât de simplu ultimul spasm al lui Seneca
și iscându-l nepăsător altora doar
prin perpetuarea unei convingeri

și dacă simți ceva străbătător prin pietre
ca și când inima ți-ar fi adăpost pentru trup
vei ști că nu-i decât un atelier în care ne strigăm de șapte ori
singurătatea, experimentând imaginar sărutul,
așa cum ne-ai învățat, alergând pe diametre de secunde,
în fond, totul e hazard, o algebră incarnată, cum spunea Fowles,
așa că ai putea deschide un interval cu simțul sângelui și l-ai putea închide la mine.

*

cu siguranță că dacă aș comprima urarea aș obține un LA MULÞI ANI ! mic de tot
cât să fie aproape simțit
de inimă.
cu siguranță însă nu mi-aș strânge liniștea-n palme,
tu neștiind că poți fi ascultat și privit atunci când stai cu ochii închiși,
când îți frămânți mâinile până piere toată iarna din ele
când zâmbești a apus până spre suflet
când nimicul înflorește nimic
așa am aflat că există o toamnă a poemului și a poetului
doar că tu îți strigi mereu dorința de polemică când înverzesc răspunsuri
și refuzi confirmarea în stare, deși nu se poate să nu știi că
în felul ăsta nu vei fi nicicând absorbit în piele, ci se va muri pe hârtie.

*
nefericit de real e tot ce n-a mai rămas de spus
mă aplec peste tastatură ca pentru o rugăciune
sub lumina monitorului care sădește teama de liniște
încropită din fuga de umbre
și tot ce poate vei citi aici nu e decât
un surâs sentimental de joi dimineața
pe când gândurile-mi refuză pașii pe stradă iar
fotoliul mă îngroapă sătul de atâta citit anonim, de atâta tristețe, umbre, cuțite scufundate în inimă, simțuri, trupuri, liniște și realitate, prefabricate nevrotice sau lucide
doar mâna dreaptă îmi e grațiată în dimineața asta de joi
în care unghiile mi se rup în taste înverșunându-se să scrijelească o evidență :
Si vis amari, ama.
sau:
Cras amet qui numquam amavit quique amavit cras amet.
sau poate doar : ,,LA MULÞI ANI !½




Lucian Preda



Atingerea ei era ca o luna
mai noua mai puternica
impresia ca o viata ti-o ia
e gresita in sensul pierdut

doar pacea sufleteasca
si viata in vesnicul pur
ma incearca de teama
sa nu par un om mizer

doi ochi si o gura
in arsita asta
sunt de lumina
acida

si tac
trecand mai departe
doi ochi...
o gura,
un zambet

mi-e dor



Adelina Ionescu




A venit toamna!

E trist, adâncă tristețe în amurguri…
Fără căldura dragostei, inimile noastre ar îngenunchea singuratice strălucirii asfințitului.

O căutare timidă în pagini vibrând de viață îmi dăruiește nostalgia începuturilor în ”Noaptea de toamnă cu dragoste”. Adierea vântului presărând foșnet peste tăcere, umbra frunzelor uscate lunecând din toamna aurie, îmi poartă pașii în dansul luminii. Tânguirile psalmodice ale unui vis, într-o atmosferă halucinantă în versul lui Robert Mândroiu.

Toamna îmi revelează imagini cuibărite adânc într-un suflet copil căruia i-au fost furate câmpiile, cerul, zilele și nopțile smălțuite cu flori de vise. Doar dorul de acel timp al vârstei, dorul de albastru fremătând în potop de lumină, a rămas pentru totdeauna. Fluturi ușori zbenguindu-se pe pleoapele mele, amintirile au lăsat în urma lor puritatea lacrimilor de toamnă ale întâielor iubiri.

Ceva drag și cunoscut mă învăluie…noaptea împinsese umbra ierbii înapoi în iarbă, forma atingerilor mi se îmbiba în piele, dincolo de întuneric ochii ne-nfloreau stele…
Este atât de frumos când ne regăsim între cuvinte… Mulțumesc pentru darul tău de suflet!

La mulți ani Robert Mândroiu!
Fie ca talentul și dăruirea de a scrie să se înlănțuie într-o îmbrățișare fecundă ale cărei roade să le aduni în suflet doar pentru a le dărui cu aceeași generozitate cu cu care toamna ne aduce belșugul!



Codrina Verdeș




iar mă împiedic de absența ta
dorul meu îți bate-n pleoapele închise
apusul îmi apropie umbra de trup
pe umerii liniștii s-au despletit șuvițele de lună
și din tăișul serii crește miros de flori
uite, spunea iarba căderilor de stele
fericirea vine sub formă de peliculă subțire
tăișul pescărușilor din ochii decupați din mări
îmi sfâșie liniștea de la glezne
și dorm pe-obrazul mării pistrui de lumină
strivește-ți ochii de poemul meu
mi-am îmbrăcat cuvântul în muzică divină
(să știi că și copacii cad în mine și se fac un sentiment)
închide ochii strâns până ți se încălzește inima sub pleoapă
ridică totul la puterea mâinii tale sângele să-mi șifoneze



Maria




astăzi chipul trebuie să ți se îmbrace în lumină în lumina toamnei
culori dincolo de noi
ne-mbracă în trecători
cuvintele aleargă înveșmântate în maron verde mov
ne lasă umbra atunci când vara gâfâie
glasurile îngrămădite la ferestre
roșesc când ți se pomenește numele
oglinda cerului vrea să-ți vadă chipul plin de lumină
sufletul tău umblă în cârje?

peste întinderi pâlpâie toamna cu pași înceți
în scorbori veverițele își ascund proviziile
e haos
acoperișurile și-au tivit cu frunze tăcerea
doar vântul nebun cu gesturi inconfundabile
dă târcoale pădurii
te regăsesc printre oameni cu o singură unghie
ziua aceasta ca un balon de săpun
mi se ridică înaintea ochilor
șerpuind în gânduri multe sclipiri sau umbrele păsărilor
hai, fă, să-ți pun degetul pe rană sub fusta roz,
nu știu ce se întâmplă cu tristețea mea,
mă întreb ce e cu poeții ăștia?
obsedați de…
de poezie
seducători de cultură
amenințând năuci prin și în numele nemuririi cărților

doar un pastel mai poate reface imaginea
cu zâmbetele înfășurate pe gâturile
femeilor pe care le-ai iubit în treacăt,
moartea ochiului poate întineri sufletul
să poți visa pisici răpitoare
pierdut în oceanul de epave
femeia
da femeia e doar o idée

te scurgi printre oamenii gri ca un fir de benzină pe-asfalt
feliind orice sclipire ce te-atinge în culori,
cu trupul adult apăsându-ți trupul vechi, de copil,
când îți aleargă prin piele
femeile pe care le-ai iubit, desculțe,

oamenii își smulg veșmintele
le aruncă sub spuza pământului
deasupra un covor de frunze
îți așteaptă trupul
desculț de atâtea femei
care au dormit în tine

ești pregătit să-ți inviți poezia încă nescrisă prin cluburi,
să-i oferi ceva de băut,
să-i răsfrângi în ochi gesturile stânjenite
femeia își arată soarele doar în priviri
se agață de fiecare clipă
despicând visul în două trei și cine mai poate ști...
te arunci în mijlocul valurilor
inima îți tremură ca o fereastră deschisă
în bătaia vântului
pașii iubitelor rătăcesc
încet peste nisipul anilor tăi
fac slalom printre gesturile tale,
nerăbdarea ne pocnește, în piepturi, din degete,
ne dezacordăm respirațiile c-un semiton de neliniște
inima îmi devine
un balon de săpun
și se sparge de tine,
stau la pândă, gata să-nhaț
poezia ce ni se despletește pe umeri
ca o umbră de salcie