Culpabilitatea existențială îi apasă doar pe cei slabi. Suntem pentru a experimenta dorința instinctivă sau puterea interioară de a spune nu.
Trăim în latitudini diametral opuse, ne împrăștiem cugetul în fărâme care nu au nimic comun cu zâmbetul inocent al copilului. El face ochii mari, mai mari, cât pentru a cuprinde tot universul deodată. Particule din strămoșii noștri invadează irisul.
Povestea e veche, doar raftul pe care se va odihni volumul de aici înainte este proaspăt vopsit. În roz. În timp rozul se va metamorfoza încet, încet, în întreg spectrul solar.
Culori pastelate. Doar aripi de pterodactili vor umbri temporar anotimpul viselor.
Ne dorim ca parfumul suav al plenitudinii vitale să ocupe pe nesimțite locul duhorii conștiințelor pătate de ură.
Apropierea de semeni pentru unii este simplu moft. Pentru alții însă este fără egal. Se pare că nu pot respira; dulcea povară a vieții nu le este suficient de grea decât prin împlinirea celor din jurul lor. Dăruirea de sine pentru binele altuia poate părea ca o nebunie, de neințeles.
Presupun că aceasta este cheia fericirii, e ceea ce mulți caută dar nu gasesc.
Și în timp ce unii se străduiesc din răsputeri să găsească macar un ciob, chinuit colorat cu bunăvoință, cei care o posed știu atât de bine să o împartă cu ceilalți, intr-un mod atat de natural,încât li se pare că este propria lor trăire.


Probabil că de fapt nici nu am dreptul să gândesc atat de mare…