Titlul, așa cum spune cuvîntul dacă luăm seama la înțelesul său deplin, nu este doar un simplu nume, ci – și poate așa ar trebui să înțelegem orice denumire – o instituire a calității, o proclamare a rangului, o învestire cu demnitatea ființei, o ungere cu mirul mirării. Refuzul de a da un titlu poemului poate să apară astfel ca un reflex al unei semnificații implicite activității poetice. Poezia este resimțită în ea însăși ca un singur cuvînt, ca o numire privilegiată, ctitoritoare de lumi, ca titlul cel mai înalt, acela acordat de fiecare dată Ființei. Or, în această situație, titrarea devine doar un adaos rutinier de catalog, un nume fictiv, banal, pedant, parazitar.

Totuși, un poet bun nu scapă prilejul de a remarca și promova expresia concentrată. Drept care, într-o vreme, era la modă să alegi ca titlu al unui poem versul său cel mai bun. Dincolo de modă, ne place să vedem aici o anume exigență nu lipsită de modestie: activitatea poetică rămîne inegală și nedeplin conștientă de valoarea ei de moment, nerămînîndu-i decît șansa de a se mulțumi cu posibilitatea, deloc de disprețuit, de a selecta și promova ulterior realizările sale prestigioase.

O ilustrare emblematică este și această alegere fericită a unui titlu de volum al lui Eugenio Montale – Oase de sepia. El ni se impune nu doar ca un titlu de noblețe al întregii sale prestații poetice, ci totodată ca o definiție de supremă concizie a oricărei arte poetice. Un prim contact cu expresia ne relevă relieful ei negativ: sepia este o moluscă, o vietate lipsită de oase. Avem în față o crasă lipsă de realitate. Nu ne rămîne decît să urmărim, dacă vrem să ne lămurim, sensul figurat al cuvintelor.

Sepia – omologată în grafică – este cerneala (cu care de fapt animalul în legitimă apărare tulbură limpezimea, ce pe moment îi pune în pericol viața). Oasele, împăcare a regnurilor, confuzie a viului cu mineralul, simbol al durității și al duratei – acum cerneală zvîntată pe foaia scrisă –, se dovedesc astfel doar fragile și inconsistente arabescuri maculînd hîrtia. (Ambele însă o salvare în fața primejdiei de moarte.)

Nu numai că materialitatea obiectului surprins sau recreat astfel s-a redus la minimum, dar chiar și aceasta, atît cît este, nu mai este decît un simplu semn pentru o irealitate semnificativă. Demersul constituirii sensului pare a fi descris ca o veritabilă cascadă a derealizării și a dematerializării.

Pe această cădere însă, beneficiind de proaspătul suflu al simțirii, turbine suave convertesc prăvala în dinamismul unei nebănuite înălțări în spațiul sufletesc. Densitatea materiei pierite se reface în impetuozitate a închipuirii, realitatea brută anulată regenerează eteric în veritabilitate a ființei. Printr-o firească descumpănire echilibrul se reface: greutatea cedează locul gravității, masivitatea autenticității.

Litera – singur și ultim reazem material al spiritului – se constituie în pildă a puterilor sufletești, revelează structura de fantasmă a duhului, devine însemn al unei noi și înfricoșătoare demnități. Fragilă și vulnerabilă, ea trădează densitatea de colaps a materiei, comprimarea de resort, puterea explozivă gata să propulseze lumea întru spirit. În acest regim, sîntem lansați în plin miracol: fragilitatea coincide cu trăinicia, suavitatea cu consistența, gingășia cu puterea, coincidentia oppositorum – ele concordă vibrînd la unison.

În delicata ei făptură, așternută din fuga condeiului în fragede atingeri pe zăpada hîrtiei, slova se confirmă totuși a fi scheletul viguros al spiritualității umane. Aeriană și efemeră, simplă adiere articulînd vibrații, limba se dovedește solul ferm al înrădăcinării noastre întru lume. Imponderabilă și umilă, poezia – parcă în ciuda debilității sale constitutive – se vădește a fi autentică armătură a Ființei.

Neîndoielnic, această expresie modestă, dăruită de înțelepciunea întîmplării, putea fi uitată într-un ungher de poezie. Este meritul poetului că a salvat-o, redînd-o destinului său, făcînd din ea un titlu de glorie al creației spirituale, silite din decență să se manifeste superlativ printr-o ascetică economie de materie.