Loredana Bulgăr



închide ușa te rog
mi-e curentat eul tu-ul noi-ul și voi-ul
de la atâtea uși

șoaptă:
negrul umple albul de sunet
semne ciudate desenează umerii tăi
pe nisip
fluctuații zgârcite: ecouri

închide ușa te rog
și prinde-i timpului coada în prag
să nu se mai nască atât de absurd
între tu-ul tău si eul albastru
învățând povestea să urle
A zâmbet



Lucian Preda





Soare, cer si ochi in lumina

deasupra ta e cerul
mai voronet in zori
mai indraznet in amiaz
pentru a ta privire

in fata ta zac fleacuri
aruncate uniform de nori
lasati sa adie frunzele
in plina toamna magnetica

ma atrag umbrele
din spatele tau rasarite
sa-mi toarne fiori
in albul florilor
nascute in mainile tale

Si azi...
e o zi fericita.



Magdalena Dale




Safirul, piatra pretioasa de culoare albastra care sporeste farmecul unei bijuterii, poate fi lesne comparat cu scrierile Biancai din care ne putem impleti aripi pentru a zbura intr-o lume romantica ce cuprinde imagini-ecouri ale unei trairi poetice plina de sensibilitate. In noptile se sanziene, cand cerul se deschide, ea ne spune povesti cu tei sporind farmecul unei nopti de primavara inmiresmata. In minimalis Bianca picteaza, spunand povesti in culori ce se intind pe curcubeul sufletului, condensand mesajul poetic si sporindu-i forta prin imaginea vizuala, ea insasi o arta. Cautarea sensurilor in randurile scrise de autoare se transforma intr-o aventura frumoasa pe un drum in care descoperim vise implinite si clipe albastre pornite tumult pe sub piele, conturate in cuvinte poetice in care metafora de o factura inedita si incintanta predomina.
LA MULTI ANI, prin ape albastre cu valuri line si sa te scrii mereu la fel de frumos!



Adina Batîr



copacul sădit în grădină cu ramurile lui albe
înalță fremătând iubirile pentru cocori – visuri
ce alunecă pe umeri ca și cum ar fi petalele
unor ani mângâiați de mâini
din ei ies în fiecare zi pietre prețioase poveștile
Iuliei calde din cuptor și dulci ca o vară
turnată și purtată la încheieturi…
and so it is the shorter story urmele de pași
lăsate pe nisipul timpului au luat forma fluturilor
de mult
s-au transformat în culoarea lor străvezie o imagine
aproape de sticlă demnă de invidia zeilor
cu tot zgomotul lor stins și prelung…



Maria


Floare de pe Rarau


Uneori, doar uneori, frunzele cresc invers în copaci, florile se închid și-nmuguresc, iar vântul se adună din aripile păsărilor și își clădește cuib în câte un acoperiș vechi de țiglă roșie. În astfel de momente, orasul își adună străzile și pleacă. Rămânem doar noi doi, tu îmi aduni cu grijă gândurile și îmi faci din ele pe rând constelații, păduri fără poteci și miezuri de nucă.

Îmi propui un joc ca din trupurile noastre să construim capcane de păsări călătoare, să le cercetăm zborurile, ca odată cu ele tolăniți în iarba mirosind a strugure să deschidem ferestre spre cei de dincolo. Iubitule, îmi este frig, parcă ai face focul din lespezi de ghețare, încearcă să topești cu albastrul privirii nevazutele fibre ale inimii să te pot simți aproape…

Călătorind pe deasupra primăverii acesteia, ți-aș lua mâna și, cu ochii închiși, te-aș urca într-o barcă undeva la Nufărul. Te-aș duce ca într-un vis, cu un nebun care forțează motorul și apele Dunării Vechi, tocmai în inima Deltei, la Matița pe insulă. Seara ar apune peste noi înfrigurată și verde, iar tu te-ai încolăci în jurul trupului meu în camera mică, albă, în așteptarea dimineții.

Fără reper călătorești spre niciunde, nu ai habar în ce direcție se poate ajunge la mine, obrajii sunt plini de boabe aurii, undeva arde o lumânare, a început să se însereze. Îți citesc scrisoarea și camera albă reflectă razele frunzelor de salcie. De afară se aude un scâncet, îmi zic, e plânsetul ei, de asta se cheamă și plângătoare…Încerc să descânt timpul poate sparge tâmpla universului, ca învăluit în vis să te pot mângâia…


Se crapă de ziuă. În toate casele din oraș, oamenii îsi leagănă visele. La fereastra dormitorului, Dumitru privește, cu ochelarii în mână, dunga portocalie iscată înspre răsărit si cuprinde încet drumul împotriva amintirilor. Piciorul dureros îl duce pe undeva prin Rusia, cu gheață, foame și frig, și mai ales întuneric în care toate acestea se pierd, la fel cum se pierd și dimineața, curtea, copacii din depărtare, în lumina palidă a răsăritului.

Eu, dincolo de gândurile lui, depăn alte amintiri si nu chiar din Rusia, ci de undeva de mult prea aproape, mi s-a părut în noapte că din ramuri crude ți se întruchipa trupul și pe drumul încă neumblat al inimii te făceai floare târzie. Se auzea și foșnetul stelelor, fiindcă doar eu știu că te așteptam cu sânul plin de stele, de fructele vrajei ca sa ne facem un trup nou…

Uneori zilele se revarsă asupra noastră în cascadă, aerul pare atunci mai lichid, ne ținem cu greu bătăile inimii în urma secundelor, învățăm parcă din nou să respirăm. Poate că este și dorul, gândurile poartă nume, privirile se depărtează în zâmbete, dar în jurul tău se adună clipele una peste alta, stânci, ape care te îneacă, te alungă, te poartă, te rostogolesc în culori...

Alteori ratacesc confuză prin vara aceasta, uneori prea ploioasă, alteori mult prea devreme; îmi ascult infiorata frica pentru fiecare frunză ce se-ngălbenește, mă simt slabă și neputincioasă că nu o pot menține verde. Imi ghicesc in ghiocul mării, în plânsul din zori în care îmi înmoi pana pentru a scrie cum te văd înflorind ca o floare târzie în mii de culori, desfrunzite de anotimurile care vin și pleaca din noi. Azi plouă peste jarul inimilor noastre cu boabe de smarald desenând chipuri…