Înțelegerea fenomenelor cunoașterii și culturii în legătură cu viața (în accepție de viață psihică, spirituală sau devenire cosmică) constituie încercarea școlilor filozofice neoromantice germane de la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20. Aceste școli poartă denumirea generică de „filosofia vieții“.
În axiologia neokantiană și în „filosofia vieții“ există termenul „nomologic“, cu referire la științele naturii care formulează legi, spre deosebire de „științele istorice“ care apelează la norme, valori etc. pentru înțelegerea faptelor. Folosindu-se de termenul sinonim „nomotetic“ W. Windelband împarte științele în nomotetice, scopul lor fiind acela de a descoperi legi care procedează prin generalizare și în științe ideografice (identificate cu științele istorice) care procedează prin individualizare și au drept scop decelarea din mulțimea faptelor istorice pe acelea care se raportează la valori universale și eterne. Acești termeni au reprezentat piatra unghiulară a „disputelor“ dintre principalele școli ale „filosofiei vieții“ din vestul Europei de la vremea menționată aici în primul paragraf.
Principalele școli ale „filosofiei vieții“ sunt : a) neoromantismul german (Fr. Nietzsche, W. Dilthey, G. Simmel, O. Spengler, H. Keyserling), care a evidențiat complexitatea fenomenului cultural, cât și particularitățile acestuia, a contribuit la elaborarea aparatului conceptual și metodologic al unor discipline filosofice moderne ca axiologia și filosofia culturii; b) neospiritualismul francez (A. Fouillée, M. J. Guyau, J. Lachelier, F. Ravaisson, E. Boutroux, H. Bergson), preocupat mai ales de problemele logicii, epistemologiei, teoriei evoluției și esteticii, ale căror categorii centrale le-a supus unei analize minuțioase; c) orientarea reprezentată de M. de Unamuno și J. Ortega y Gasset în filozofia spaniolă, preocupată de estetică, sociologie, antropologie filosofică, domenii care, în pofida unor tendințe iraționaliste, sunt abordate de ea prin optica umanismului.
Orientarea trăiristă din România interbelică constituie o variantă a „filosofiei vieții“. Nuanțele sale sunt, după alți gânditori, biologizante, iraționaliste, cultivând paradoxul și contradicția alături de primatul instinctului orb asupra rațiunii. Or, potrivit concepției trăiriștilor, filozofia este un act de trăire prin care fiecare gânditor„mânuiește“ realitatea în felul său. Numai „trăirea“ mistică, opusă cunoașterii logice, ar putea duce la absolut. Înrudit cu Gândirismul, Trăirismul nu apela neapărat, ca acesta, la Ortodoxism (Nae Ionescu), ci uneori la mistica indiană (M. Eliade) sau la nihilism (E. Cioran).
În anul 1989 apare în limba română lucrarea „Comprehensiune sau explicare? Despre teoria și istoria științelor hermeneutice.“ de Manfred Riedel (traducere din germană și prefață de Andrei Marga). După cum mărturisește însuși autorul cărții în „Cuvînt înainte“, aceste scrieri au fost elaborate în contextul cercetărilor consacrate lui Hegel și Aristotel, fiind vorba de „încercări de a gândi intervenția tradiției în filosofie ca o continuitate în schimbare și de a releva posibilitatea ei în condițiile ruperii de tradiție datorată istorismului și pozitivismului“.
Manfred Riedel în decursul vieții s-a preocupat în studiile sale filosofice de interrelația concept-istorie în cadrul hermeneuticii, hermeneutică ce este totodată și metodologică. Motivația lucrării, redată într-un volum pe două studii asupra lui Wilhelm Dilthey, se dorește a fi o investigație de natură istoric-conceptuală consacrată limbajului politic al epocii moderne. Riedel: „Calea spre problemele fundamentale ale unei teorii a științelor hermeneutice dusă prin Dilthey, a cărui operă, aflată între extremele ce se ating în multiple feluri ale pozitivismului și istorismului, rămâne, pentru reflecția filosofică pe bazele lor, mereu nedepășită“. Cartea mai are și un punct de greutate care „rezidă în contribuțiile la geneza și expunerea sistematică a «cotiturii hermeneutice» din filosofia posthegeliană, care se leagă de contradicția metodologică dintre «explicație» și «comprehensiune».
Hermeneutica, a cărei definiție o găsim la Riedel sub forma disciplinei ce se referă la comprehensiunea și înțelegerea de sine, a dus în timpul nostru la fundamentarea unei filosofii hermeneutice, însă științele hermeneutice, care au fost numite de la Dilthey încoace științele spiritului, se află ca și înainte într-o stare de criză. „Din punctul de vedere al sociologiei științei și al istoriei instituțiilor, în mult invocata «criză a științelor spiritului» nu ete vorba de o «criză a științei», ci de o criză a celor care o reprezintă“, spune autorul lucrării în continuare în „Introducere“.
În „filosofia vieții“ comprehensiunea reprezintă metoda adecvată pentru așa-numita „psihologie comprehensivă“ sau a „științelor spiritului“. Astfel, Dilthey opunând-o explicației, consideră comprehensiunea ca pe un mod de cunoaștere intuitiv, sintetic, global, spre deosebire de cunoașterea analitică și discursivă. În acest sens el are o formulare celebră : „natura o explicăm, psihicul îl înțelegem“.
Opoziția dintre comprehensiune și explicare a marcat încercările de definire a specificului cunoașterii în științele umane și în această optică de interpretare a avut o anumită semnificație istorică, demnă de atenție, cu toate limitele ce decurg din exploatarea ei.

(Din articolul omonim publicat în Revista de cultură, „13 Plus“, Bacău, ianuarie 2003)