Oricît am dori să credem contrariul, mentalitatea omului civilizat este aceea a unui stăpîn răsfățat și isteric. Credința sa pătimașă este aceea că totul i se cuvine și trebuie să-i stea la dispoziție imediat și necondiționat. Orice inconfort îi pare deci de neconceput și de nesuportat, lezîndu-i grav demnitatea. Încrederea excesivă în actele sale – care pasămite ar putea realiza totdeauna ceea ce își propun – îi întreține o orgolioasă și permanentă stare de de impulsivitate și irascibilitate.

Neliniștit și impacient, el e predispus la reacții excesive și necontrolate de precipitare și renunțare, oscilînd adesea între crize de agitație febrilă și pusee de defetism și delăsare. Ceea ce înseamnă și oscilația haotică între stări de intoleranță nestăpînită și agresivă și altele de neîncredere, teamă și suspiciune. Pe scurt, omul recent este grav și iremediabil afectat de boala nerăbdării.

În mod ciudat, răbdarea este un cuvînt cu etimologie necunoscută. N-ar avea rost să ne împăunăm cu faptul că ar fi vreo plăsmuire a duhului locului, iscată din duhul aventurii noastre în spațiul și vremurile ce ne-au fost hărăzite. Totuși, putem crede că este un noroc al limbii că ne-a dăruit un cuvînt ce numește o virtute nălucită să ne tîlcuiască soarta și să ne călăuzească pașii pentru a ne găsi mai lesne calea pe acest pămînt.

A răbda este înainte de toate o întîmplare, o pățanie. Rabzi pentru că n-ai încotro. Vrînd, nevrînd suferi și înduri. Imaginația panicardă e astfel dezmințită, constați că reziști, că duci la tăvăleală fără să te alterezi semnificativ. Înțelegi că întîmplarea indezirabilă este și un prilej, o încercare. Că pătimirea este firească, îndreptățită și pilduitoare. Și descoperi astfel în tine o nouă putere și o proaspătă demnitate: faci față vicisitudinilor, poți să te împaci cu vitregiile. În situații de neconceput, îți păstrezi liniștea interioară, nu capotezi, nu intri în derută, nu dai răspunsuri nepotrivite, excesive.

Conștient de faptul că poți suporta ceea ce credeai că nu poți răbda, nemulțumirea produsă de potrivnicia lucrurilor devine mai temperată, iar modestia toleranței ți se pare deja o atitudine mai decentă, mai discretă și mai economică față de lume. Ești mai puțin încordat, mai degajat, mai încrezător, mai îngăduitor.

A-ți păstra firea, a te stăpîni, a-ți înfrîna pornirile pripite (prea pătimașe și necumpănite) se dovedește însă nu doar atestare întîmplătoare a faptului că poți îndura fără ca împrejurările să-ți altereze ființa, firea, purtările, ci și posibilă și dezirabilă asumare a unui exercițiu sporitor de sine. Pățania se preschimbă astfel în faptă și exigență. A răbda se constituie într-un fel de pildă a faptului că prin exercițiu voluntar și asprime de sine poți dobîndi însușirea de a persevera, a stărui, a fi tenace. Că te poți căli.

Răbdarea îți revelează în felul acesta o nouă dimensiune a demnității, aceea a asumării suferinței pentru rodnicia ei. Ea ți se impune ca exercițiu îndelungat și auster care probează sufletul și îl confirmă drept unul încercat și întărit pentru că s-a dovedit rezistent, pentru că a dobîndit mlădierea îmblînzirii.

Ea se dovedește deasemenea un mod de a pricepe și asuma zăbava, de a consimți la tot ce sporește domol și imperceptibil – în noi ca și în afara noastră – avînd nevoie de încrederea și îngăduința noastră, de păsuire și de încurajare. Răbdarea este așteptare cuviincioasă, înțelegere prielnică și binevoitoare, îndemn plin de nădejde față de ceea ce ne solicită șovăind încă un bob zăbavă.

Răbdarea este poate modelul învoirii noastre cu Firea, cu tot ce este mai presus de puterile noastre, fără ca prin aceasta să ne fie ostil. Răbdarea deschide un spațiu sacru unde minunile devin posibile și datorită bunei noastre credințe. Căci ajunarea noastră răbdătoare pregătește stăruitor împlinirea sărbătorească a speranțelor. Ea este purificare și lămurire, primenire omagială pentru a întîmpina cu pietate, dar și cu promptitudine sărbătorile zăbavnice ale Firii.