A mai trecut o aniversare...s-au făcut 15 ani. Și ce ? Televiziunile dau imagini sinistre. Și ce ? Încercăm să găsim vinovatul, trebuie neapărat să existe un vinovat. De ce ?
"Vinovatul " mineriadelor trebuie căutat în revoluția din 1989. Revoluția n-a fost nici anticomunistă și nici de altă natură. A fost pur și simplu o revoluție contra mizeriei. Mizeria materială, în primul rând. Și apoi, de ce nu, mizeria morală. Mizeria celor care băteau ore în șir din palme la Congresele partidului. Mizeria celor care n-au spus niciodată nu.Revoluția a realizat un paradox- a unit majoritatea societății împotriva lui Ceaușescu și a dezbinat în același timp teribil societatea românească. Lumea constata, uimită, că se poate trăi și altfel. Că pot exista portocale și fără coadă. Că nu-ți trebuia neapărat buletin să-ți cumperi brânză. În același timp ersatz-ul- faimosul FSN nu mulțumea pe nimeni. Toți au făcut parte din FSN. Și Blandiana, și Rusan, și Dinescu. Ba chiar și Doina Cornea parcă, o perioadă. Apoi entuziasmul a scăzut. L-au văzut pe Iliescu și s-au gândit "de ce el ? De ce nu noi ?".
"Societatea civilă" a anului 1990 era ce este din păcate și astăzi- un mare 0. O mână de veleitari- Pleșu și Liiceanu în frunte. În rest, marele nimic. Nu tu program, nu tu soluții. Un strigăt strident "Jos comunismul !" .Și atât.
Clivajul enorm la nivelul societății românești s-a produs atunci. Când marea masă a oamenilor înnebuniți de libertatea brânzei au întâlnit acel strigăt. Și nu l-au înțeles. Și, ca niște animale de treabă-și aici termenul de animal nu are neapărat un sens peiorativ- s-au gândit "Cum e mai bine ? Cu burta plină sau protestatar ?"
Protestatarii pieței nu aveau soluții. Aveau numai urlete. Așa ceva, la nivelul bunului simț este inacceptabil."La muncă !" strigau gospodinele. "La muncă !" strigau pensionarii. Era de neconceput ca cineva să nu muncească. Să stea acolo în piață. Pur și simplu să stea.
Protestatarii pieței nu aveau personalități. Aveau niște figuri sinistre- gen Marian Munteanu. Și cam atât. Plus niște "învățători" care asmuțeau tinerii mai slabi din fire convingându-i că sunt elite. Ceea ce, din păcate, nu era adevărat.
Protestatarii pieței nu aveau nimic. Era un joc al nervilor, un joc al răbdării. Cel care a cedat a fost Iliescu. Un altul ar fi jucat mai bine. Poate că i-ar fi primit pe studenți. Poate că s-ar fi dat la o parte pentru patru ani și ar fi lăsat partidele istorice în loc. Poate.
Democrația brânzei funcționează și astăzi. N-am învățat nimic, n-am uitat nimic. În loc să avem un nivel de trai acceptabil "problemele plecând de la nimic sunt mici" mai avem încă probleme cu ce să punem pe masă. Și e păcat.