nesupus, din vanitate, îndemnului biblic de a căutat și de a descoperi, prin introspecție, împărăția cerească, omul nu a izbutit să făurească, sub prihana timpului, o lume învingătoare a vicisitudinilor istoriei, n-a înfăptuit, cu toată vulnerabila lui fervoare, o societate biruitoare asupra răului.
prologul cărții lui Emil Cioran, istorie și utopie, intitulat Despre două tipuri de societate, se constituie într-o Scrisoare către un prieten îndepăratat, misivă scrisă de gânditor la Paris și adresată lui Constantin Noica, filosoful care a ales să împărtășească, în anii ce au urmat celei de-a doua conflagrații mondiale, destinul românesc.
din inima Franței, Cioran mărturisește că între cele „două tipuri de societate” 1), anume impunerea a ceea ce este impersonal în detrimentul particularului, imperativ al Europei estice și, pe de altă parte, dezideratul occidental al asigurării libertății individuale, având neajunsurile inerente socialului, preferabil rămâne mirajului apusean al evadării cugetului din constrângerile contingente.
addenda cuprinde Răspuns al unui prieten îndepărtat, prin care Constantin Noica argumentează, pentru Emil Cioran, asumarea deciziei sale de a fi alături de cei din România anilor șaizeci, exilat printre ai săi, în veacul al XX-lea. Noica a hotărât să-și modeleze gândirea, să și-o rostuiască într-o expresie în care se reliefează „nemângâierea ultimă” 2). De acea neliniște proprie existenței omenești, Cioran nu s-a înstrăinat, n-a rămas nicicând departe de „ceva din suprema neconsolare a ființei umane” 3), despre care amintește Noica.
Scriind despre Rusia și virusul libertății, despre neostoita năzuință a rușilor de a domina teritorii vaste, Cioran imaginează anumite „zone de vitalitate” 4) în Europa. Acestor zone le-ar aparține popoarelor care, în centrul și în estul continentului, au fost aservite, în decursul istoriei, unui martiraj puțin cunoscut, dar cărora viitorul le va putea ispăși umilința supliciilor. La aceste popoare, râvna gloriei comportă un imbold pentru istovita civilizației europeană.
corolar funest al făptuirii („.... omul făptuiește doar ca să facă rău” 5), tirania și-a dovedit ferocitatea și în secolul al XX-lea. În capitolul intitulat La școala tiranilor se dezavuează dorința de stăpânire a cezarismului laic și, deopotrivă, „cezarismul spiritual” 6) care, prin ipocrizie, domină, cu despotică indiscreție, conștiințele. Pentru desprinderea existenței dintr-un tumult al timpului, eseistul invocă fervoarea augustă, seninătatea solitudinii și a deziluziei.
După ce păcatul originar a îngăduit omului să întrezărească belșugul gloriei ca nesupunere la anonimatul acelui nimb din Paradis, invidia a devenit ziditoare de lume, constată scriitorul în capitolul Odiseea ranchiunei. Principiu divin (cu răsfrângeri în malefic și în uman), ranchiuna singurătății ce se dorește împărtășită a generat lumea, în acest fel creația (de la cosmos până la stih) implicând asumarea suferinței. Doar prin renunțarea la fapta ce trădează absolutul, suferința noastră încetează de a mai fi supliciul altora, iar durerile celorlalți nu ne mai pot răni („capacitatea de renunțare constituie singurul criteriu al progresului spiritual” 7).
Năzuind să expieze, în perindarea clipelor, căderea originară, înzestrat cu „sensul metafizic al dorului” 8) , omul își caută un refugiu într-o îndepărtare de dinanintea devenirii. complăcându-se în urmările păcatului inițial, „utopiile aveau să se contrapună Genezei” 9) , prin referire la folosul trudniciei omenirii. orientată, prin definiție, către un viitor incert (spre niciunde, conform denumirii sale), utopia a călăuzit, nefast, aspirațiile umanității spre un Paradis secular, după cum se precizează în capitolul Mecanismul utopiei. afirmând, asemenea celui precept apocaliptic, un „pământ nou” 10) , utopia l-a îndepărtat pe om de căutarea fericirii lui primordiale, ce sălășluia în adevăratul rai.
în capitolul intitulat vârsta de aur se apelează la o imagine regăsită la Hesiod, în Munci și zile, iar acet aspect, semnificând beatitudinea prezentului veșnic, se constituie într-o mărturie a biblicului eden. spre deosebire de prezentul veșnic, istoria e similară unui repetabil supliciu, povara devenirii fiind simțită de voința „însetată de repaos” 11). (în Luceafărul eminescian, Hyperion va invoca, în ruga sa către părintele ceresc, acea „sete de repaos”12), alean referitor la asumarea condiției omenirii.) alungându-i pe oameni din prezentul veșnic, prometeu este cel care, trezindu-i pe aceștia la conștiință („la spirit” 13)), le destinează nestatornicia istoriei. așa cum fiecare, pe plan individual, imaginează edificarea unui alt paradis, tot astfel, „în intenția ei generală, utopia este un vis cosmogonic la scara istoriei” 14). dar paradisul nu poate fi înfăptuit pe pământ, câtă vreme omenirea va fi aservită păcatului originar. ca Dostoievski, odinioară, Cioran proclamă „dubla imposibilitate a paradisului” 15), atât în trecut, cât și în viitorul șovăielnic.
între paradisul vetust și viitorul paradis incert, salutar rămâne doar prezentul veșnic, astfel încât fericirea „eului nostru originar” 16) reprezintă un Rai pentru acea libertate a inimii.











NOTE

1. Cf. Emil Cioran, Istorie și utopie. Traducerea de Emanoil Marcu. Ediția a doua revăzută, București, Editura Humanitas, 1997, pp. 5-24.
2. Ibidem, p. 127.
3. Ibidem, p. 129.
4. Ibidem, p. 37.
5. Ibidem, p. 53.
6. Ibidem, pp. 52-53.
7. Ibidem, p. 81.
8. Ibidem, p. 92.
9. Ibidem, p. 94.
10. Apocalipsa 21,1.
11. Cf. Emil Cioran, op. cit., p. 103.
12. Cf. Mihai Eminescu, Poezii, București, Editura Minerva, 1999, p. 153.
13. Cf. Emil Cioran, op. cit., p. 105.
14. Ibidem, p. 111.
15. Ibidem, p. 119.
16. Ibidem, p. 120.