Dacă privim în gânduri prin fereastra deschisă a minții, vom descoperi germenii cuvintelor și o societate de gândiri create ierarhic : primele sunt gândurile gnomice exprimând maxime, a doua categorie o formează gândurile poetice exprimate în versuri și pe scara ierarhică cea mai de jos găsim gândurile laice exprimate în discuții ,în vorbe banale.
Să dăm vieții sărutul nostru niciodată terminat și să o privim cu ochii plini de strălucire ai cântecului de dragoste căreia îl închinăm pentru minunea că existăm.
Maximele exprimă starea unui lucru, a unei calități, al unui defect, a unei acțiuni, în concordanță cu efectul obiectiv pe care îl produce în realitate.
Maximele nu se regăsesc în discuții banale sau într-un cerc social, cel puțin nu ca produsul minții celui ce vorbește , poate doar prin citate, căci ele sunt rezultatul cugetării.
Cei ce scriu maxime fac parte din elita intelectuală , căci foarte puțini au o structură a gândirii gnomică, cu efectul cugetării reprezentat prin aforisme.
Așa cum unii vorbesc mai frumos decât scriu având o gândire de suprafață profundă cu cuvintele și gândurile amestecate pe limbă , există o categorie de oameni cu o gândire de adâncime profundă care scriu frumos, însă care se exprimă foarte greu.Aceștia din urmă sunt artiștii iar cugetul și intelectul lor evoluează prin exersare și specializare într-un domeniu al artei.
Aș vrea să scriu ceva care să șocheze total, să uimească până la esență , ceva care să pună bazele unei alte realități : o realitate a artei.Realitatea nu este nici măcar produsul gândirii, este rezultatul subiectiv al percepției fiecăruia.Dacă realitatea ar putea fi împărțită în reprezentări dualiste, cum ar fi realitatea frumosului și realitatea urâtului, realitatea binelui și realitatea răului, atunci acceptând frumosul și binele și refuzând urâtul și răul , ne-am crea o existență purificată de negativ ce ar căuta prin logica pozitivității să atingă fericirea.
Desigur există oameni mai apropiați de întuneric și atrași de efectele acestuia față de existență (păcat, imoralitate, cruzime, crimă, droguri, etc.) care ar accepta urâtul și răul doar pentru că utilizând aceste negativități și-ar atinge scopurile macabre.
Lupta dintre Dumnezeu și Satan se coboară la nivelul ontologic și devine lupta dintre sacru și profan, dintre religie și ateism, dintre bine și rău.
Dacă ar câștiga deplin și definitiv Dumnezeu, cu siguranță influența lui benefică ar determina eliminarea răului , dacă nu de bună voie , atunci prin mijloace punitive, căci Creatorul nu ar accepta decât binele într-o omenire după chipul și asemănarea Lui.
Dacă ar câștiga Satan, atunci cu siguranță oamenii răi ar stăpâni peste umanitate și ar inventa legile răului cu dreptatea și beneficiile fiind apanajul celor puternici ,cruzi și răi.
Cum însă în lupta divină suspansul continuă, societatea este creată când de influența binelui, când de cea a răului , oamenii buni existând alături de oamenii răi, binele lângă rău, frumosul lângă urât și libertatea alături de sclavie.
Și artiștii sunt influențați de această luptă transcendentală, căci în scrierile lor se poate observa cum binele și răul coexistă în funcție de alegerea inspirației.
Dacă am avea mijloacele necesare pentru a privi în propriile gânduri, atunci am vedea cu oroare cum semințele sataniste germinează la baza ideilor, intelectului și rațiunii și doar conștiința de esență divină împiedică transformarea noastră în diavoli.
Poeții sunt creați de materia poeziei, oamenii buni de materia binelui, oamenii răi de materia răului , iar sufletul este spațiul în care substanța divină și demonică se întrepătrund.Se naște întrebarea : vom moșteni de la aceste substanțe veșnicia ?