Scriu pentru ca n-am descoperit nici o alta solutie mai eficace, mai totala, nevoii mele de a exista, exasperarii mele de-a ma convinge nu numai ca sunt, dar si ca fiinta mea are un sens. Nu sustin ca scrisul este singurul sens posibil, sustin doar ca este singurul sens care mi-a fost oferit mie, pe care am fost eu in stare sa-l inventez. Si nu ma refer atat la perenitatea lui, de altfel problematica, la ideala lui supravietuire, cat la momentul nasterii sale, la intensitatea clipei de acum, salvatoare prin simpla sa aparitie din neant. ``Orice carte este o sinucidere amanata.`` spunea undeva Emil Cioran, rezumand cum nu se poate mai transant acest caracter salvator al trecerii in cuvant. Salvator, dincolo de valoarea sau de perenitatea sa, prin simplul act al crearii, din litere, a unui substitut de realitate mai comprehensibil (oricat de supra-realist ai fi!) decat realitatea,, prin simplul fapt al asezarii in fata vietii nu a unei oglinzi (ar fi prea lipsit de speranta!), ci a unui portret, a unei interpretari, egal departate de cosmar si de joc. Altfel spus, caracterul salvator, exorcizant, al scrisului consta in calitatea lui aproape magica de a sti, de a fi in stare sa insinueze banuiala ca, iata, chiar daca a trai nu are intotdeauna sens, a scrie nu poate sa nu aiba.
Pentru ca sunt convinsa ca scrisul, mai mult chiar decat celelalte arte, este un bun conducator de umanitate si cred, ma incapatanez sa cred, in nevoia oamenilor de a fi umani.Cred ca, asa cum intreaga arta a lumii de pana acum a izvorat din speranta, credinta si iubire, arta viitorului nu va putea face abstractie de ele si va exista, chiar, numai in masura in care va fi in stare sa le reinventeze: din disperare, din scepticism , din indiferenta....
Imi dau seama ca ceea ce spun poate fi cu usurinta interpretat gresit ca un optimism fara acoperire, cand nu e decat o descurajare fara margini. Dar mi se pare mai usor sa-mi asum naivitatea unui vis, decat inteligenta unei negatii.