Iubește și fă ce vrei. Ieșit din amorțeala rutinieră a vieții obișnuite, cel ce iubește simte un clocot interior, o energie glorioasă ce îl precipită spre fapte fără seamăn. Cu impetuozitatea ei debordantă, trăirea iubirii pare a fi o cauțiune în alb pentru orice fel de comportament, dînd cu generozitate girul autenticității și legitimității celor mai aberante purtări. Majoritatea însă triviale, ținînd de psihologia comună a vrajbei dintre sexe și culminînd oricînd cu acte vajnice ca sugrumarea Desdemonei.

E vorba fără doar și poate de iubirea pasiune care e ispita neîndoielnică a cititorilor de roman pornind de la Tristan și Isolda încoace. Cum facem însă ca energia dezlănțuită a pasiunii să nu-și facă de cap, cum putem să nu ne lăsăm pradă ei fără nici o reținere? Și mai ales cum să nu confundăm ceea ce face patima din noi cu acțiunea noastră iubitoare? Căci, pasionali și pătimași, riscăm să rămînem doar pasivi, robi ai sentimentului, afectați și nicidecum afectuoși, pătimind și nu iubind cu adevărat pe cineva, pe altcineva. Nu pe noi înșine ca ființe pătimașe, nu "iubirea" - care ne-a înrobit, căreia îi sîntem victime fericite.

Energia pasională, ivită miraculos de nu se știe unde, rămîne și șansa, și primejdia noastră. Sîntem într-o situație delicată, dificilă și ingrată, trebuie să moderăm, să potolim, să dirijăm o energie greu de controlat. Și abia așa vom putea înțelege că iubirea – altă față a ei, aceea într-adevăr delicată, care o deosebește funciar de viiturile sentimentale – este mai degrabă exigență decît tumult al trăirii. Un filtru vrăjit – firav si gingaș – capabil totuși să moduleze stihia. Căci, dacă iubirea își merită numele, și-l merită prin această responsabilitate plăpîndă care e puterea sufletească de a dărui, a ocroti, a avea grijă. Parafrazîndu-l pe Pleșu, aș spune că iubirea este puterea fragilă, dar de o fermă delicatețe, paradoxal eficace care te face stăpîn pe puterea care te stăpînește.

Puterea care te întoarce către și care te face atent la persoana iubită. Care te scoate din starea de transă, în care ea, persoana iubiă, era doar un remontor cu care-ți întorceai la timp sentimentul ca să funcționeze fără oprire, și te apleacă asupra celui ce trebuie iubit. E evident mai greu să iubești pe cineva decît să iubești doar iubirea. Îți trebuie într-adevăr pentru asta un pic de modestie, o capacitate de dăruire matură și cultivată, permanentă inițiativă și ingeniozitate, răbdare și stăruință. Și abia așa ar putea fi vorba de a iubi cu adevărat, activ, responsabil, de ceea ce faci și nu de ceea ce pățești. ‘Să faci dragoste’ și nu s-o lași pe ea să facă ce se nimerește cu tine, cu partenerul și în cele din urmă chiar cu ea însăși.