„Dacă nu există ferestre ele trebuie inventate”
(Marin Sorescu, Iona)

Orânduirea comunistă a fost un regim fragil. Din perspectivă psihanalitică, caracterul autoritar al unei instanțe rezidă în conștientizarea propriei precarități: preocuparea de a nu-și pierde poziția sau privilegiul, frica de a nu-i fi subminată din autoritate și influență. Vorbim despre o teamă motivată, pentru că unui regim bazat pe despotism și dictatură nu i se poate garanta continuitatea. Lipsește sprijinul maselor neiertătoare, ele fiind baza socială a sistemului. Memoria colectivă depozitează în infrastructurile ei toată obida, ofensa și amărăciunea unei supuneri nevoite.
Unii din gloată devin „intelighenția” , „oameni ai legii” și importanți propovăduitori ai noii credințe. Alții, dimpotrivă, mai mult ca niciodată realizează acum că verdictul lor contează, și el trebuie pronunțat cu orice risc. Unul dintre ei este protagonistul lucrării în discuție „Călăuză prin infern”, recunoscut în înseși autorul acesteia, Șt. I. Davidescu.
„Călăuză prin infern” este mărturia unei idei zbuciumate, o epopee a fiindului problematic dintr-o societate încătușată. Naratorul–personaj ne propune o voluptoasă incursiune în bezna dilematică a „beciurilor comuniste” – spații destinate tăcerii, în care și-au petrecut existența majoritatea celor care au îndrăznit să vorbească.
Ștefan I. Davidescu împreună cu alți câțiva confrați tineri, este condamnat la 10 ani închisoare pentru „redactare și răspândire de manifeste cu caracter injurios la adresa noului regim”. Lungile și complicatele sale peregrinări de la un penitenciar la altul constituie materialul epic al lucrării. Textul este foarte dens, concentrat și bine închegat, urmărind sensul cronologic al acțiunii. Substanța epică este organizată clasic, structurată în capitole, fiecare consacrând în sine drama a câte un episod semnificativ din aventura tânărului de nici 23 de ani împliniți prin închisorile comuniste.
Planurile narative se constituie prin intermediul rememorării afective și relatare la persona întâi. Realitatea timpului este analizată minuțios, cu o acuitate de tip stendhalian, semn al impregnării profunde în conștiința eroului al unor mărci dureroase.
Cartea debutează cu o tulburătoare scenă (declanșatoare de conflict) inserată primului capitol „Încă o noapte a cuțitelor roșii”. Este evocată ultima seară, o simbolică „cină de taină”, petrecută de studentul Ionescu în compania gazdei sale, familia Þigănescu. Timpul este nesupus, aerul mai fierbinte, stare de nesomn și neliniște – elemente care anticipează tragedia, adică încheierea „unui capitol din viață”, după cum va mărturisi însuși eroul. În sufletul personajului se produce o mutație sufletească definitivă, o nostalgică ruptură de anturajul anterior, dar care-l pregătește moral și fizic în vederea confruntării cu fatalitatea celor următoare.
Divinitatea devine singura instanța certă în ambiguitatea emoțională de care era copleșit protagonistul („Mă pomenisem întâia oară dependent numai și numai de Dumnezeu”). Ideea de libertate este relativă, vagă, ea fiind o realitate efemeră, în neconcordanță cu destinul (Fatuum-ul). Relevantă în acest context este memorabila povața dată în momentul arestului, fiului N. Steindhard de către tatăl său: „nu te întrista treci dintr-o închisoare largă într-una mai strâmtă, iar la ieșire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare mai strâmtă în una mai largă”. Este sugerată astfel, societatea românească încorsetată de un regim dictatorial.
Înarmat cu o resemnare senină, tânărul Davidescu parcurge dramatic fiecare „etapă cognitivă” în vederea „inițierii” în marele taine ale „raiului bolșevic”. Mai întâi, Securitatea Rahovei nu l-a întâmpinat cu brațele deschise. Tânărul trebui să suporte toate înjurăturile, loviturile aplicate cu fermitate de „oamenii legii”, numai ca să recunoască niște afirmații în favoarea acuzării. La ieșire din anchetă, oamenii erau transportați pe targă, transformați în niște „cadavre vii”, astfel ca la un moment dat personajul principal va declara trist: „comuniștii prețuiesc omul”. După lecția despre «banditul Davidescu», urmează „primul bărbierit banditesc pe valea Rahovei”, experiența de neuitat („nu cred că voi putea uita”).
Martirajul aventurii de pe calea Rahovei este însă compensat de o revelație- condamnatul va cunoaște în bătrânelul Isac din Herța, noul său coleg de cameră, „un fel de relicvă a evreului de cel puțin un secol în urmă de pe aceste plaiuri românești”, dar și o companie plăcută, un receptor atent la lungile prelegeri ale tânărului student, posesorul unei culturi enciclopedice, despre democrație, drepturi naturale și politică.
Următorul punct de pe traseul negru a fost Securitatea Ploiești, localitatea de baștină a personajului, plină de amintiri și emoții ale unui trecut interzis. Supus unor anchete terorizante, Davidescu este forțat să recunoască puncte prestabilite din scenariul Securității. Declarațiile sale nu sunt pe măsura așteptării, iar încercările sale de a concilia lucrurile, explicând că distribuirea manifestelor era propria sa inițiativă dau greș. Cu toate acestea numele celor cu adevărat implicați în acțiune – Sam, Costică și Mihai – nu sunt dezvăluite, Davidescu suportând tot calvarul ca un erou, pentru a nu-și trăda prietenii.
Secretul Europei unite și a visului de eliberare de sub jugul dictatorial nu este divulgat, protagonistul asumându-și niște declarații false.
Noul dormitor din Securitatea Ploiești este unul mai larg ca cel precedent, în care-și ucid întunericul douăzeci persoane. Comportamentul noilor colegi va constitui pentru tânărul neofit adevărate lecții de viață pentru că în precaritatea condițiilor de pușcărie, ei au dat dovadă de receptivitate, compasiune și mai ales, efort comun de rezistență. Întrunirile „Școlii din Atena” – formate în jurul unui bătrânel de optzeci de ani, tipograf de meserie, om simplu dar care pentru erudiția sa autodidactă a fost numit «Ionescu Savantu», luau dimensiunile unor adevărate banchete spirituale, pline de solemnitate. Discursurile pline de înțelepciune ale bătrânului erau audiate cu smerenia gravă a enoriașilor de la biserică. Cu efortul său s-a încercat împreună definirea unei doctrine politice optime pentru societatea românească, ca mai apoi să se formuleze răspunsul la întrebarea: Cine dintre guvernele socialiste sau cele capitaliste a rezolvat revendicările clasei muncitoare? Monologurile lui «Costică - Savantu» a spulberat multe îndoieli, a lichidat neclaritățile, a nuanțat unele aspecte și a formulat unele ipoteze edificatoare: „nici un guvern de orientare socialistă nicăieri înafară de Statele Unite n-a găsit soluțiile pentru a scoate clasa muncitoare din starea de urgisire”. Închisoarea din orașul Stalin (Brașov) este următoarea pistă în acest pelerinaj existențial. Este ultima experiență evocată în acest prim volum „Călăuză prin infern”. În carantina a doua, îl regăsi pe domnul Popescu, vecinul familiei sale și face cunoștință cu persoane deosebite – Mișu, dnul Brătășanu, iar mai apoi într-o seară, pe neașteptate ajunge să-l revadă pe Mihai Vintilescu, bun prieten și complice, pescuit până la urmă de autoritățile comuniste. Aici ca și la alte închisori există plăcerea cuvântului, o absorbire voluptoasă în acest ritual al povestirii, un fel de salvare prin Logos.
Urmează procesul de judecată a celor doi tineri, care va decide micșorarea termenului de detenție de la zece la trei ani. Procesul a prilejuit și întâlnirea mult așteptată a tânărului deținut cu mama și cu fratele său George. Întâlnirea a fost emoționantă: „Mama n-ar fi ajuns la mine dacă George n-ar fi luat-o aproape pe sus. I-am simțit fața rece, cu privirea ușor umezită, cu care am avut impresia că nu mă putea vedea: «Ai grijă de tine, mamă, Dumnezeu să te aibă în paza sa!»”
Finalul este deschis, ambiguu, lăsând teren liber altor interpretări.
Autorul pare să se fi oprit subit din scris, dintr-un motiv necunoscut, poate pentru a nu închide definitiv acest cerc dureros, poate pentru ca să revină cu o nouă mărturisire terapeutică publicată într-un alt volum de „Călăuză prin infern”.
Cartea rămâne impresionantă prin substanța ei foarte concentrată, prin natura întâmplărilor pe care le evocă, prin jurnalul de impresii, reflecții și problematizări, prin experiența inițiatică pe care o parcurge Ștefan I. Davidescu. Autorul este un temerar care s-a confruntat cu regimul comunist și i-a făcut față, iar călătoria sa prin temnițele timpului a fost una de referință, importantă prin învățămintele ei.
Eu… nu condamn comunismul. După mine această perioadă este un moment alb, șters din istorie, o pată albă pe conștiința oamenilor. A fost o clipă de convertire mută, de atașament total, mai mult din frică, față de o Idee deficitară. A eșuat pentru că nu a înțeles omul, desconsiderând valoarea lui umană și civică. Lumea pare să se fi debarasat de imaginea comunismului din suflet, hidoasă, pentru unii, nostalgică, pentru alții. Este cert totuși că prin eforturi comune, am depășit această etapă și astăzi suntem mai energici, mai liberi, mai optimiști, mai realiști, mai Noi.