Mâinile noastre sunt mai inteligente decât noi,
așa i se spusese celuia, care nu avusese niciodată mâini ca ale lor.


Lumea s-a dezbăierat cu repeziciune si entuziasm de boală. Era o bucurie nesperată, o fericire promptă, care invadase fără remediu totul, acoperind și împingând înapoi „cadavrul viu” al trecutului. Se pute visa în voie, se putea de asemenea închipui o sumă de lucruri, bunăoară că fostul regim ar fi pentru totdeauna aruncat la groapa cu gunoi.
Dar faptele mari nu se fac dintr-o pripită, ele trebuie pregătite, anticipate, au nevoie de o perioadă de gestație la nivel de grup. Masele pot fi antrenate și convertite la un „ideal abrupt” pe termen scurt, ulterior, gloatele își vor pretinde situația inițială sau ordinea anterioară, care se prezintă în acest context, mai sigură, mai mulțumitoare. În mod logic, vor reapărea în scenă, elemente definitorii, precum reprezentări, atitudini, comportamente care țin de acel „paradis pierdut”. Treptat, elemente ale trecutului coexistă, încep să se confunde. Refulatul se întoarce subtil, făcându-și apariția de prin găuri, de prin scăpări sau accidente. Nu se procedează decât la o reiterare mascată, fățișă a trecutului, o idealizare nostalgică a acestuia în detrimentul prezentului.
Repetatele frustrări sociale, insuccese individuale de integrare într-o realitate „căzută din cer”, stinghereala gândirii aruncate brusc în imensa fericire a libertății de expresie, promisiuni păgubașe, uitate la colț de stradă- toate determină nesfârșita stare de neliniște și neîmpăcare a individului, declanșând iremediabil avalanșa trecutului.
Supraviețuirea identității în amalgamul luminilor orbitoare ale realităților diverse, izbucnite brusc și nesperat, impune strategii calculate, izvorâte din practici știute , ba chiar și „eficiente”…


Gloria care se transmite ereditar
“Moștenirea [tristă] a Imperiului Roman” s-a infiltrat statornic în mentalul colectiv, e greu să o înlături, e greu să o răscumperi cu promisiuni neademenitoare; certitudinile trecutului se războiesc cu neputințele, cu slăbiciunile societății etern-aspirante la democrație și prosperitate.

Apologia mâinilor (care se caută)
Oamenii (mâinile) se reped să înainteze, să se găsească-regăsească, iar mai ales să transmită un mesaj…material, alte mâini se grăbesc să recepteze mesajul, cuprinzându-l strâns și introducându-l de urgență în buzunar(sertar, seif,…sau unde e cazul).
Oamenii se înțeleg minunat în astfel de împrejurări, mai exact își apreciază “cu pricepere” unul altuia “efortul de înțelegere și apropiere”…
Mâinile se avântă, mâinile se strâng cu putere, mâinile se retrag împăcate (și “încărcate cu mesaj”)… ELE execută tot efortul , ele își asumă zănatic toate responsabilitățile, pentru că anume ele se înțeleg cel mai bine. Oamenii se supun mâinilor pentru că au uitat sa gândească, ei știu că mâinile lor procedează așa cum e mai bine pentru ei. Uneori, oamenii pot fi recunoscuți și în alte situații, bunăoară, în cele în care, pledează pentru morală, justiție și echitate, pentru valori superioare, în timp ce mâinile lor …

Corupția este un acord tacit între două lucruri, doi corespondenți, un emițător și un receptor, un tratat de neagresiune, ambele părți privilegiindu-se prin ceva, pentru că un act de corupție presupune întotdeauna două elemente colaboratoare, care se înțeleg reciproc, printr-un cod specific.
Corupția se confundă astfel cu un ritual ale cărui reguli misterioase au fost universalizate, misticismul său- desființat, iar caracterul său de „sacru” și „exclusivitate” , fiind anulat. Ea nu mai este demult ceva neobișnuit, este ca o sectă secretă, extinsă la nivelul societății, intrată în ritmul normalului, în ordinea firescului, înrădăcinându-se temeinic în solul social, ca o practică necesară supraviețuirii și relaționării cu ceilalți. Ba mai mult, ea se confundă adesea cu un gest universal, care în mod obișnuit facilitează relațiile interpersonale, îți permite să comunici un perfect omenesc „mulțumesc anticipat” colaboratorului tău, să îl obligi prin acest comportament să îți răspundă la gest. În unele situații, ea este percepută ca un act de bună educație, manierismul nostru ține și de abilitatea de nu a face pe persoanele din jurul nostru să se simtă prost, să se simtă private de ceva… Atunci, who is to blame? Cel care dă sau cel care ia?

Forward to an open-society…

“Leninismul își lăsase amprenta pe psyche-ul colectiv, generând forme de comportament care vor continua , chiar daca într-un mod rezidual să afecteze sfera publică. Acest reziduu al « vechii ordini » a fost obstacolul principal de care s-au lovit societățile post-comuniste „ (Vladimir Tismăneanu)
Definiția unei societăți închipuit armonioase se prezintă ca o asamblare certă de indivizi care se mobilizează întru desăvârșirea unei existențe colective, bazată pe principii comune. Fundamentul arhetipal al unei comunități însă, se caracterizează printr-un dublu potențial. Pe de o parte, în el sunt depozitați germenii unei realități ideale, iar pe de altă parte, se impune o tendință contradictorie, destructivă, direcționată în mod necontrolabil spre trecutul nostalgic, ostil prezentului neconfortant. Într-o societate post-totalitară, în care totul este vătămat, vulnerat durut și nevrut, corupția este ca o alifie vindecătoare, care îi întreține trupului iluzia că mai există. Ba mai mult, ea este și un element cert al trecutului, ceva încercat, verificat; o nouă „reabilitare” a ei într-un context presant este foarte probabilă, prin urmare.
Probată timid de unii, gustată din plin de alții, corupția își desface încet-încet tentaculele, acționând din umbră, ca o văduvă regală, căreia i s-a luat în mod brutal tronul. Încă nu este un fenomen răvășitor, încă nu-și merita calitatea de flagel total al unei întinderi structurale, populate de indivizi care aspiră în mod sistematic la democrație. Este poate prea mult spus, că ea ar fi principala cauza a insucceselor prelungite cu care se confrunta societățile în tranziție, ea fiind doar o manifestare inconștientă negativă a unei mentalități viciate e de timp și istorie, un comportament incontrolabil, inerent unui psihic închis atâta timp într-un spațiu sufocant, cum a fost regimul comunist. Totodată, este absurd să credem ca ea ar putea fi eradicată completamente într-un timp imediat; este, în mod firesc, nevoie de timp, de trecere, de regenerare a unor noi forțe umane care să fie purtătoare a unor alte valori și care să aibă mintea curată, disponibilă realizării unor netăgăduite revoluții valorice în planul social.
Putem spera , măcar ca în câteva generații umane, acest „flagel” neostenit printre noi să-și găsească liniștea și uitarea în capacitatea noastră de a lăsa lucrurile sa evolueze de la sine, petrecute în timp, lăsate acolo, întru etern aspirația noastră spre mai bine și frumos.