Rămasul în drumul căutării de sine se predă întâmplărilor goale, neiertătoare, venite să schimbe ziua cu bezna întunericului. Ca orice continuator de drum, el nu știe ce variantă să apuce, unde să nu se mai piardă, ce s-ar putea face pentru a ieși din fundătura nisipurilor mișcătoare și a renaște. Căutătorul de sine crede în permanență că a venit ora bilanțului și a privirilor disperate în propria sa oglindă, în acel adânc condamnat la negrăire. Ignorându-și voit curbele interne, începe să fie fericit și consideră că se înțelepțeste lătrând la luna plină. Câtă neliniște e în cerurile sale!...
La fiecare bifurcație, căutătorul de sine e din nou singur, din nou trist, întrebându-se, adeseori retoric: “e cineva în mine, acolo?” Un soare nocturn îi umbrește pluralitatea și nu zărește nimic în propriu-i întuneric. Chiar și cea mai lungă zi a anului i se deschide cu întuneric în biserica firii. Dar cum se lasă deschisă o ușă de biserică? “Omul-celuloid” caută o destinație fără opriri la cina sângerării, un loc pentru potir. Păcatele cuibărite în adăpostul neluminat al sufletului încep să i se revolte. Despotolirea adevărului e moarte pentru orice păcate, o purificare a sângelui de rănile uitării. Dar unde este căutătorul care desface supapa sentimentelor închistate de cifrul ofilirii sau al morții? Dacă nu se predă veiozelor obscure, ci sfintelor icoane, căutătorul începe să se regăsească. Soarta i se schimbă odată cu rugăciunea, cu darea de seamă în fața altarului. Vrajba minții se îmblânzește când se stă smerit pe la icoane.
Cu “picioarele miriapode”, căutătorul părăsește biserica din sine și dansează menuetul pretinderii de necunoaștere, dintr-o dorință interpretată nepotrivit, biciuită cu funia speranței. Sufletul din muzica sa e închis într-o cutie a revelațiilor infinitului fără corp. Nu poate fi un eșec, atâta vreme cât locuința lui este cea a cărții vii, a copacului care fremătă. Îi tremură neliniștit frunzele, asemeni ramului de magnolie. Nimeni nu i se cațără pe copacul inventat de cenușa instinctului căutării. În putrefacția fecundă e un joc de care-pe-care, din care frunzele sale căzute nu câștigă nimic. Nu mai crede în nimeni, știind că nu i se dă nimic în schimb. Se consolează cu o reîntoarcere simplă la țărână.
După ce-și construiește o istorie pe strada neagră a ploii și plictiselii, zgârieturile lăsate de el pe acea margine de cosmos nu-l vor ajuta. Își decorează pompieristic scena și culisele travestirii, își pavează calea naivităților încrezătoare și aleargă doar la suprafața lucrurilor. Pentru că are un sistem închis într-o inimă care pulsează prea aproape de ureche, noroiul ce-i acoperă fața îi va devenit masca care mai alintă din gropile negre de potențial. Și după demascare, în “exteriorul” de lumesc, când se întâlnește un căutător cu altul, vezi pe unul dintre ei că-l întrebă pe celălalt: “Ce faci rătăcitule aici?” Iar celălalt, politicos, răspunde: “Suntem niște rătăciți, pentru că în timpul acesta când nu mai există trecut dispariția lumească ne dovedește încă rătăcirea.”
În fiecare dimineață căutătorul de sine uită că și-a implorat mila spre apus, izolându-se pentru tot restul zilei în taciturnia internă a turnului său nocturn. Din cauza murmurului însingurat, ecoul căutătorului nu va cunoaște vreodată sub egida cui va fi receptat. Nu i s-a hotărît încă rostul, iar imaginile trebuie scuturate până la nimic. Va deveni probabil prea multe lucruri deodată, iar fără busolă nu poate schimba stângăcia lucrurilor. Cu siguranță, fântâna deznădejdilor e plină de căutători. La această fântână fără fund se mai sapă încă la trăirile simțămintelor înecate. Pe văile cuprinse dincolo de apele fântânii, în cețurile dese, îngerul pare că nu vrea să-l împace pe adevăratul căutător cu sine însuși. De aceea omul care se caută nu cunoaște nici un salt, nici o profundă alinare. Pentru că trăirile cu rezonanță adâncă sunt limitate de spaima contactului cu altă dimensiune, căutătorul de sine se pune în genunchi și-și spune cea mai înălțătoare rugă: “cum aș putea renaște din florile iubirii celei rare?”