CELE TREI ISPITE ALE DIAVOLULUI (fragment)


Orice lucrare în care sunt tratate teme filosofice, asemeni celei căreia ne-am străduit a-i da viață în rândurile de față, așadar orice lucrare de acest gen ar trebui de bună seamă să înceapă cu următoarele cuvinte socratice “ Singurul lucru pe care-l știu cu certitudine este că nu știu nimic cu certitudine “.
La prima vedere, această atitudine pare o abdicare în fața multitudinii și complexității problematicii existente, dar ea este mai curând o recunoaștere a caracterului nemărginit, infinit al universului înconjurător precum și al spectrului cognoscibil ce se impune de la sine. Universul și natura lucrurilor sale deschid în fața intelectului nostru o serie inepuizabilă de întrebări, neliniști sau nedumeriri, principala sa caracteristică fiind tocmai această sursă nemărginită și infinită de material gnoseologic conținut în ființa-i eternă.
Acesta este un aspect al problemei, căci mai există în opinia mea un al doilea motiv, și el la fel de important ca primul, pentru care cuvintele socratice merită a fi reținute. Și anume, gradul de incertitudine a oricărei probleme metafizice ridicate de cunoașterea umană, nesiguranța unui anumit crez ideologic, așadar persistența îndoielii metafizice în toate gradele cu putință și-n oricare orizonturi ideatice.
Ce-i drept există două feluri de a vedea lucrurile, vizavi de aceste probleme, două moduri de abordare total diferite, unul pozitivist asupra căruia pledează și opinia noastră, și un altul negativist, din nefericire luat cel mai adesea în seamă.
Pornind de la caracterul îndoielnic, nesigur, al cunoașterii, cei din urmă vor vedea în spusele socratice imaginea biblică a deșertăciunii umane, a caracterului efemer și trecător al vieții omului. Dacă tot nu putem cunoaște cu siguranță ceva, atunci la ce bun să mai trăim se vor întreba cei mai radicali dintre ei, ajungând la negarea sensului vieții, și implicit la negarea lui Dumnezeu, ceea ce este foarte grav.
Sunt binecunoscute sectele de tot felul, inclusiv anumiți gnostici, care erau împotriva căsătoriei și a procreării, sau cazul unor mari scriitori, cum ar fi Camus, care ajung la concluzia că destinul omului este unul absurd, și asemeni anticului Sisif, existența speciei umane ar fi o absurditate înfricoșătoare, o nefericită și absurdă întâmplare.
Nu trebuie abdicat în fața caracterului părelnic al cunoașterii, măcar de dragul vieții, vorba lui Sartre, “ lumea aceasta este un rahat, dar e tot ce avem “. Trebuie să vedem și cealaltă față a lucrurilor, adică ce ne-am face de pildă dac-am trăi într-o lume în care totul este cunoscut până în cele mai mici detalii, într-o lume plină de certitudini omul s-ar sufoca de plictiseală, abia atunci totul ar fi absurd și omul și-ar face singur seama.
Nebunia omului de a cunoaște totul cu exactitate este la fel de păguboasă ca și ignoranța celor care nu-și pun deloc probleme.
Niciodată nu vom putea cunoaște în întregime infinitul, dar putem trăi cu speranța, ba chiar cu certitudinea, că suntem părtași direcți la marea aventură a spiritului, că prin căutările și zbaterile noastre punem și noi o cărămidă la construirea edificiului numit “ nemărginire “, prin trăirile noastre adăugăm un sens nou înțelesului suprem, absolut și etern.
În principal, filosofia este arta de-a pune întrebări și nu o știință care să dea răspunsuri la anumite probleme ridicate de intelectul nostru cel de toate zilele.
Cu toate acestea, marile sisteme filosofice au încercat să dea răspunsuri la multiplele întrebări care au frământat mintea omului din cele mai vechi timpuri și până astăzi, din păcate fiecare sistem filosofic este legat de propriul sistem de referință, astfel s-a ajuns să se găsească o mulțime de soluții la un singur gen de probleme, situația devenind mai complicată decât părea înainte de temerara încercare de a-i da o soluție viabilă.
Se pare că astfel se încalcă teoria relativității generalizate a lui Einstein, care spune că indiferent de sistemul de referință în care se petrec anumite fenomene, legile generale rămân universal valabile, pe când în cazul nostru, schimbând un sistem de referință, în speță un model filosofic cu un altul, avem răspunsuri diferite la același gen de probleme.
Iată așadar un interesant paradox…Este de datoria noastră să nu se mai repete astfel de erori. Iată de ce, gândirea sistematică nu poate decât să complice și mai mult problematica filosofică. Tocmai din acest motiv este nevoie de un altfel de gândire, un alt mod de a privi lucrurile, un model în care filosofia să poată cuprinde și elemente artistice.
Arta trebuie să conlucreze din plin cu filosofia, pentru a putea spera la o mai bună înțelegere a lucrurilor. Este cazul lui Platon sau al lui Nietzsche, ambii folosind procedee artistice pentru aș putea susține anumite teorii pur filosofice. Din acest punct de vedere, în opinia mea, poemul “ Așa grăit-a Zarathustra “ este una dintre lucrările fundamentale ale filosofiei moderne. Ce-ar fi fost filosofia ultimului secol fără Supraomul nietzcheean, și asta indiferent dacă suntem sau nu de acord cu ideile proclamate de geniul lui Nietzche.
În concluzie, soarta cunoașterii umane se află înscrisă în această superbă ecuație, îngemănarea artei și științei, conlucrarea celor două în slujba progresului și-al evoluției, indiferent de caracterul ei, științific sau spiritual. Evident că există și o altă față a monedei, dacă unii sunt definitiv cuprinși de scepticism în ceea ce privește capacitatea noastră de a înțelege lumea înconjurătoare, și în cele din urmă posibilitatea de a ne cunoaște pe noi înșine, sau mai bine zis, de-a ne defini în raport cu Conștiința cosmică, absolută și eternă numită simplu- Dumnezeu; există o a doua categorie umană care se află la antipozii primei categorii și postulează încrederea nemărginită în capacitatea de a cunoaște a ființei raționale numite Om, aceștia fiind pe deplin cuceriți de ideea unei posibile și de dorit stări de fapt, în care Omul să-l depășească pe însuși Creatorul a toate câte sunt.
Nu de mult, am aflat cu vădită surprindere că în concepția domnului Stephen Hawking, reputat om de știință și fizician de geniu, inteligența umană este la un pas de infinit și că omul s-ar afla, după părerea domniei sale “ foarte aproape de înțelegerea completă a Universului “. De altfel nici nu-i de mirare că s-a ajuns la asemenea declarații pompoase, deoarece se pare că însuși marele fizician și matematician englez Isaac Newton ar fi declarat la un moment dat, că nu mai există nimic nedescoperit în respectivele domenii. Bineînțeles, drumul parcurs de către cunoașterea umană, atât în ce privește științele exacte ca matematica și fizica, cât și toate celelalte domenii ale gândirii omenești, l-a contrazis într-un mod cât se poate de clar pe marele Newton. Și așa și era firesc, dar…
Cele două exemple de mai sus, nu fac altceva decât să întărească convingerea mea personală, că și marile genii se pot înșela, atunci când vine vorba despre capacitatea de cunoaștere pe care o posedă ființa umană, și despre cantitatea de informație ce s-ar afla în juru-i, în imensitatea spațio-temporală ce ne-nconjoară de pretutindeni.
În sprijinul afirmațiilor mele aș putea aduce nenumărate mărturii, dar pentru moment am considerat că este de ajuns opinia celor doi iluștri savanți. Nu vreau să fiu prost înțeles, să se creadă cumva că intenționez să-mi clădesc propria-mi operă aruncând cu pietre în anumite personalități, sau c-aș încerca ridicarea propriului meu piedestal pe ruinele unor construcții(evident spirituale) dărâmate de propria-mi fire egocentrică. Nici nu mi-a trecut vreodată prin cap o asemenea nemernicie, chiar dacă am considerat că în anumite circumstanțe este posibil de luat în calcul o asemenea variantă, dar asta doar în cazuri cu totul speciale, și atunci într-un anume fel, bine gândit și nu oricum la voia întâmplării. Există într-adevăr momente, în zbuciumata istorie a gândirii omenești, când se simte acut nevoia unui suflu înnoitor, când anumite concepte sau idei au nevoie să fie înlocuite cu altele mai pline de înțeles. Pentru a face loc unor zei noi este imperios necesară demolarea templelor vechilor zeități, să nu uităm că la fel a procedat și creștinismul cu vechea religie păgână. Dar asemenea momente nu sunt foarte numeroase în istorie…din păcate.
Ce ne-am face dacă n-ar exista spiritul revoluționar ?. Am putrezi din lipsă de ocupație, am rămâne la același stadiu de dezvoltare, stagnarea fiindu-ne în cele din urmă fatală. Iată de ce trebuie să fim dușmanii neîmpăcați al oricărei forme de lenevie. Să mai fie cineva împotriva progresului…dacă are curajul, mai bine zis nebunia, să susțină o asemenea nerozie. Însă orice schimbare trebuie făcută nu doar de dragul schimbării ci numai atunci când este cu-adevărat nevoie de o atare modificare, altfel totul devine un haos, care mai apoi se va dovedi mai greu de controlat și mai păgubitor decât tot ce era înainte de haotica schimbare.
Atunci când simți cu-adevărat că a sosit timpul unei înnoiri, că este necesar să dărâmi un edificiu ideatic învechit, un sistem, indiferent de caracterul pe care-l îmbracă (economic, politic, cultural sau religios) trebuie întotdeauna să ți cont de două aspecte esențiale : nu trebuie să dărâmi totul doar de dragul demolării, căci s-ar putea să te găsești sub ruinele produse de propriul tău gest necugetat, sau vei regreta amarnic supraviețuind furtunii devastatoare produsă de sensul greșit pe care-l vor lua evenimentele viitoare…Acesta este un aspect, cel de-al doilea se referă la faptul că înainte de a produce o demolare, trebuie tu însuți să înalți o construcție durabilă și cel puțin la fel de valoroasă ca cea pe care urmează să o demolezi.
Cu riscul de a devia de la subiect, aș vrea să-i amintesc aici pe toți acei netrebnici nebuni care deși nu au creat aproape nimic de certă valoare, s-au apucat să facă gălăgie în literatura noastră contemporană, luându-se de piept cu însuși luceafărul poeziei românești, nemuritorul simbol al poporului român – Mihai Eminescu. Unii așa cred că devin mai interesanți, cu cât mai mult aruncă cu noroi în poetul nostru național, cu atât mai mult înseamnă că sunt ei mai grozavi !. Nu știu de unde li s-au năzărit asemenea năstrușnice, ca să nu zic mai mult, raționamente. Și din păcate acesta nu este un caz singular…Dar cam atât despre aceste blasfemi, mai bine să ne vedem de treabă și să încercăm să aflăm care este scopul acestui eseu, ce urmărește autorul lui zămislindu-l.
Așadar, întrebarea care se dovedește a fi centrul de greutate a întregului eseu este următoarea:
Cât îi este permis omului să cunoască, sau mai corect spus, până unde poate ajunge cunoașterea umană, există o limită a cunoașterii ori ea va fi fiind nemărginită ?.
Un posibil răspuns ar fi asemănător cu cel al filosofului-poet Lucian Blaga, și anume, omul dorește din răsputeri să cunoască cât mai mult cu putință, dar el va rămâne doar cu idealul acesta măreț al cunoașterii depline, căci în fond el nu va putea în veci să cunoască mai mult decât îi va fi permis divinitatea, „Marele Anonim” introducând în acest scop anumite frâne transcendente, așa numita „cenzură transcendentă”, cum o numea Blaga.
Eu unul înclin să-i dau dreptate filosofului atenian, chiar dacă cei mai mulți dintre contemporani m-ar ataca vehement pentru această opinie retrogradă, acuzându-mă pe nedrept de oarecare lașitate intelectuală, dac-am putea-o numi așa, ba chiar de faptul că sunt un biet fricos religios, un naiv cu „frică de Dumnezeu”.
Când spun acest lucru, mă bazez pe faptul arhicunoscut, că suntem părtași (de voie, de nevoie) la „marea vâltoare” creată de noul curent de opinie vădit prea optimist, ilustrată de savantul britanic Stephen Hawking, trăim într-o epocă în care, acum mai mult ca oricând, omul se crede a fi în centrul universului, ba mai mult un fel de „buric al universului”, ceea ce în mare parte este exagerat.
Omul este, fără dar și poate, cea mai importantă verigă a universului, încununarea supremă a creației lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i deformăm caracterul printr-o prea mare încredere în sine, bineînțeles nici cealaltă extremă nu e de dorit, trebuie să păstrăm însă un oarecare echilibru…
Mărturisesc, și pe bună dreptate, că nici nu poate fi vorba de lașitate sau frică, în primul rând pentru simplul motiv că nu sunt o persoană religioasă, și în al doilea rând, nici nu pot să-mi imaginez o mai mare inepție decât așa-zisa „frică de Dumnezeu”, care nici în ruptul capului nu o pot concepe c-ar putea exista, darămite să mai cred în ea.
Așa numita „frică de Dumnezeu” nu o înțeleg decât dacă ea reprezintă o metaforă, o alegorie, o vorbă plină de duh folositoare în limbajul omului simplu de la țară, și care nu vrea altceva decât să exprime într-un mod nuanțat caracterul moral și sufletesc al unei persoane.
Și-ntradevăr, este arhicunoscută la noi în popor vorba aceasta: „om cu frica lui Dumnezeu”, ceea ce în „traducere” liberă ar însemna că este vorba despre o persoană cucernică, un om cu suflet nobil și însușiri alese. Când aceeași expresie este folosită „ad litteram”, atunci nu sunt sub nici un chip de acord cu ea. Pentru mine ea nu înseamnă în acest caz altceva decât un afront adus Dumnezeirii însăși, fără a mai pune la socoteală toate neajunsurile și relele pricinuite omului prin folosirea abuzivă a unei asemenea expresii.
Ea mai denotă și o proastă cunoaștere a realității, o clară lipsă de cunoaștere în domeniul acesta vast pe care-l cuprinde manifestarea divinului în întreg Universul, o batjocorire a însuși chipului divinității reflectată în măreția ființei omenești.
Absența unei adevărate cunoașteri poate să ducă la asemenea stări de fapt, la asemenea judecăți grotești. De parcă Dumnezeu ar avea nevoie de supuși credincioși cărora să le fie frică de odiosul lor stăpân, ba mai mult Dumnezeu are nevoie de slujitori care să-i cânte imnuri de slavă, chipurile pentru a-i aduce mulțumire…Cam prea seamănă cu anumite scenarii abjecte cărora din nefericire le-am cunoscut pe pielea noastră efectul…
De unde atâta naivitate nu știu, dar mi-e și silă să mai continui cu atâtea imbecilități scornite pe seama bietului Dumnezeu; nici nu mai vreau să amintesc, deoarece ne-am îndepărta prea mult de la subiect, de cât vicleșug a dat dovadă Biserica, sau mai corect spus „slujitorii lui Hristos” care au uzat în mod nepermis și-n propriul folos în atingerea unor scopuri și țeluri josnice, de această falsă și-n același timp jalnică sintagmă. Cei care nu-și pot purta singuri de grijă n-au decât să aștepte să le facă alții treaba…cine are urechi de auzit să audă. Dar să ne întoarcem la subiectul eseului nostru, în punctul unde am rămas cu dezbaterea noastră…
Nu, o spun în mod răspicat, nu sunt împotriva cunoașterii, departe de mine acest gând odios, dimpotrivă, sunt pentru o înțelegere cât mai profundă și mai cuprinzătoare a întregii realități, sunt un adept convins al științelor indiferent de domeniul din care acestea fac parte, dar asta nu înseamnă, cel puțin în opinia mea, că omul este aproape să ajungă(sau va ajunge vreodată) să cunoască întreaga realitate, întregul Univers și pe cel ce i-a dat chip și viață eternă.
Suntem încă departe de atingerea acestui îndrăzneț țel, dar pentru a încerca măcar acest drum spinos al cunoașterii întregite, trebuie mai întâi să facem un pas important spre noi înșine, abia pe urmă vom putea merge mai departe pe cărările abrupte ale culmilor spirituale. Să recunoaștem că nu suntem încă pregătiți să facem față unui asemenea încercări, nu cunoaștem decât fărâme din marele întreg, iar Universul, Dumnezeu sau Marele Tot nu poate fi cunoscut decât în momentul când vom fi devenit una cu El, și atunci nu știm încă ce surprize ne va rezerva infinitul…
Multe și nenumărate sunt ispitele necuratului, dar dintre toate acestea trei mi se par mie a fi cele mai înfricoșătoare: ispita falsei cunoașteri, ispita falsei libertăți și ispita falsei iubiri.
Eseul de față se va ocupa mai pe larg de aceste trei ispite diavolești, rând pe rând, de una dintre ele am și început să ne ocupăm, urmând ca apoi să o dezvoltăm așa cum se cuvine, înainte de toate însă, cred că nu e de prisos dacă ne vom ocupa puțintel timpul tratând aspectele cele mai importante privitoare la existența și însușirile eroului nostru principal, care nu este altul decât însăși Diavolul.