A aspira la statutul de poet nu e mare rușine.
Nici măcar atunci când talentul e îndoielnic, inteligența săracă sau vândută și inima ticăloșită.
Diogene Cinicul lăudat-a pe un caraghios cum că, lasă-l, dom’ le, uite ce mușchi are, cântă pe lira lui în loc să se ducă-n codru și să se facă bandit!
Veleitar era, într-un fel, însuși Eminescu.
Știa că nu-i e dat să scrie versuri cu adevărat lirice, pentru că s-a născut prea târziu!
Era epigon, față de un Dante, un Omer, un Calidasa (cf. “Icoană și privaz”).
El trăia deja printre OAMENI FÃRÃ AFECTE: se înfiorase dinaintea junelui corupt, dinaintea bestiei epocii industriale gata “să i-o tragă” femeii animalic, la prima vedere, cu tot atâta câinească simplitate cu câtă va îmbrăca în câteva decenii uniforma nazist-cekistă a altor revoluții decât aceea sexuală!

Pericolul începe abia când veleitarul, cercând toate trucurile poieticii și poeticii filologice, își pierde speranța că va scrie vreodată mai bine ca Eminescu! (Și rar operă în care geniul să te descurajeze în așa hal, silindu-te a pribegi tematic lăturiș!)
Atunci, lăsându-se infectat de pizmă și ură, el purcede a se autocataloga, desigur doar în mlaștinile sufletului, UN RATAT, și e bine să te ferești de el, pentru că este în stare de orice dacă te simte de partea dușmanului său de moarte, bietul Eminescu, împotriva căruia este în stare să folosească toate trucurile unui rechizitoriu Ejov-Vîșinski: alegația (se spune, se știe că…), recursul la autoritate (azi UE, NATO), insulta, minciuna, miza pe instinctele nivelatoare ale gloatei și, mai ales, cazuistica bunului-simț (Eminescu e mort, îngropat la cimitir!).

Cel mai bun leac la rabia ratatului este a-i aproba și a-i lărgi în derâdere enormitățile!

De pildă, să admiți că singurul român care putea rivaliza în secolul XIX cu eminescianul Baudelaire va fi fost simbolistul Macedonski. (Însăși ideea că cineva poate vedea UN ALTUL mai luceafăr este demolatoare!) Sau că, într-o lume fotbalistică, dacă n-ar fi alimentat artificial de profe și de activiști, mitul eminescian s-ar prăbuși ca gunoaiele la groapa ecologică. (Ceea ce, de fapt, așa și este: precum Prințul Harry a îmbrăcat la un bal maske uniformă hitleristă, poate și liceanul nostru, cine știe, liber să aleagă ce manea îi place, ar vota contra dascălilor tocmai pe legionarul Radu Gyr președinte al poeziei române!!!)
Sau că, având în vedere instabilitatea României Regale de la 1918, chipurile stat tipic imperialist și multinațional, însăilat prin cotropirea de teritorii străine, Eminescu nu e al tuturor românilor ci doar al moldovenilor.

Și, în fine, de mare efect este să socotești în economate câte opere de binefacere s-ar putea implementa cu cele câteva zeci de miliarde de lei cât va costa facsimilarea manuscriselor de la Academie, dacă ea nu se va împotmoli la volumul al doilea!
Mai ales socoteala aiasta îi va plăcea ratatului.

Pentru că dacă geniul natural este o explicație pentru versuri lipsite de simțire, a vedea cu ochii tăi atâta trudă de bijutier pe text este un măsurariu al nimicniciei tale ca om: tu nu poți lua în serios Poezia în așa hal, la tembelizor când să te mai uiți? Totul e pierdut.

Cine poate rodi atâta până la 33 de ani?