|
Biografie Coca Farago (prenume: Ana - Virginia)
Coca Farago (1 august 1913, Craiova - 1 septembrie 1974, București) este o poetă, prozatoare, traducătoare și autoare dramatică. Este fiica scriitoarei Elena Farago și a lui Francisc Farago, funcționar bancar, și primește la naștere numele Ana-Virginia. Farago manifestă o precoce înzestrare literară, astfel că versuri ale poetei de numai 10-11 ani, din care va cita cu simpatie, îl motivau pe Lucian Blaga a glosa pe seama artei „miraculoase" a copiilor într-un articol din „Cuvântul" (1925). Învață într-un institut privat de fete, ulterior frecventând Conservatorul craiovean „Cornetti", unde își susținea examenul final la secția artă dramatică, în pragul celui de-al treilea deceniu.
Câțiva ani după absolvire profesează ca actriță la Craiova, în trupa Teatrului Național, și, episodic doar, la Cernăuți. Cu Tantzi Cocea, Lucia Demetrius și Emil Botta evoluează, de asemenea, entuziast, în cadrul companiilor de teatru experimental „Masca" și „Treisprezece și unu", fondate la București, în 1932, de G.M. Zamfirescu. Emancipându-se discret de sub tutela mamei, decide a se stabili în capitală, schimbând până în preajma celui de-al doilea război slujbe modeste: stipendiată de Muzeul „Al. Saint Georges", la Biroul de presă al Fundației Regale sau la Ministerul Muncii, Farago mai funcționează, din 1945, ca instructor scenic la Apărarea Patriotică, pictor decorator, regizor de culise la Teatrul Poporului din București și la Naționalul craiovean, îndrumă cercuri și cenacluri ale Sindicatelor Unite (Ilfov, București), e asistentă la Muzeul „K. Zambaccian" etc.
Înstrăinarea de familie a tatălui (prin divorțul din anii '20), apoi moartea lui în circumstanțe neelucidate, logodna - timpurie - eșuată cu Mihail Avramescu (la acea dată încă fervent al avangardei), un mariaj din nou nefericit, ce se desface, survin ca tot atâtea momente ce apasă existența scriitoarei, a cărei sănătate e precară. Se recăsătorește în 1940 cu Geo Maican, actor și autor de scenarii teatrale. Va părăsi viața literară spre finele decadei, când neurastenia sa recidiva. Membră a Societății Scriitorilor Români (1937), ca și a Societății Autorilor Dramatici Români (1938), Farago se afirmă în deceniul al patrulea al veacului trecut printre condeiele interesante, promițătoare, ale „noii generații".
Primele versuri le semna, aproape simultan, în „Viața literară" și „Arhivele Olteniei" (1928); continuă cu proză, în „Biletele de papagal" argheziene, în treacăt sau pe spațiul unor rubrici consacrate, mai publică în periodice ca „Ramuri", „Muguri", „Ostașii luminii", „Azi", „Familia", „Linia nouă", „Vremea", „Universul", „Adevărul literar și artistic", „Freamătul", „Poezia", „Viața Basarabiei", „Hyperion", „Frize", „Meridian", „Litere", „Gând", „Junimea literară", „Luceafărul" (Timișoara), „Nenufar", „Viața românească", „Gând românesc", „Pagini basarabene", „Festival", „Front literar", „Pasărea albastră", „Gazeta femeilor", „Domnul de rouă", „Revista scriitoarelor și scriitorilor români", „Făclia", „Adevărul", „Dimineața", „Cuget clar", „Lumea", „Comuna", „Patria", „Gazeta cărților", „Universul literar", „Meșterul Manole", „Prepoem", „Orizonturi" (Galați), „România literară", „Veritas", „Convorbiri literare", „Jurnalul" (București), „Seara", „Luceafărul" (București), „Flacăra", „Pan", „Studio Teatrul Național", „Revista Fundațiilor Regale", „Viața", „Democrația", „Contemporanul", „Femeia", „Veac nou" etc.
Debutul în volum, obscur de altfel și grăbit lăsat în urmă, îl reprezintă pentru Farago trei „povestiri ciudate" traduse din Villiers de l'Isle-Adam (Decapitatul, 1931); vreme de un deceniu și mai bine a mai transpus, în periodice, cu precădere versuri (Heine, Rilke), pentru ca în 1946 să imprime masiva tălmăcire după Viața lui Nijinsky, povestită de Romola Nijinsky (prefața preluând un articol dedicat artistului de Paul Claudel).
Tenace, aptă a-și lua în serios vocația, Farago a exersat în varii genuri literare; redebuta la scurt timp cu teatru, probabil stimulată de același G.M. Zamfirescu, mentor al tinerilor scriitori-actori dornici a înfrunta, la începutul anilor '30, pastișa și rutina. Privite îndeobște sub specia unui teatru de lectură, piesele (ce apar mai toate în „Familia") nu trec, la timpul lor, neobservate, și mai târziu se impun atenției unor istorici ai dramaturgiei prin nota certă de modernitate (ținută reflexivă, miza pe intertextualitate și metaforă). Un prim act teatral (datat 1934, retipărit de sine stătător în anul următor) a cunoscut și o montare pe scena Naționalului din Cluj; „dezamorsând", cu ironie în subtext, conflictul pe care îl anunță Întâmplarea, Farago se amuză persiflând convenții, stereotipii, modele, într-un scenariu căutat, parodic.
Atracția spre teatrul de idei, pirandellismul - cu formula teatrului în teatru și uzura măștii - rețin în piese ca Manole și Ana (1935; rescrisă în 1940, în umbra dramei expresioniste a lui Blaga) ori Sala de așteptare (1938), un text demitizând condiția actorului, nu și „magia" actului artistic, în fine, cuplul dilematic și predestinat, asociat misterului creației, revine într-un poem dramatic ce improviza pe tema jocului himeric al artistului (Natură moartă, 1941). Atașamentul pentru teatru o face a se regăsi din când în când pe Farago și în postura cronicarului dramatic (a comentat spectacole de Victor Ion Popa, Ion Sava, în publicații ca „Jurnalul" craiovean, „Falanga" etc.).
La rândul său, avea să intre în vizorul criticii prin cărțile de proză mai cu seamă. Imaginând o spovedanie a eroinei (Gelia) către un tânăr medic (Vladimir), „romanul" Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim (1936) inspiră mai adesea comentarii ce-și caută premisa în datele psihanalizei și în complexul freudian schițat (de unde însă și vulgarizări, aserțiuni riscate ori superflue). Decepția trăită de Antim, inadaptat învățător de țară, la vestea nașterii unei copile ce pare să uzurpe locul fiului dorit, e o „figură" epică tranșantă, comună și mentalității maniheice a basmului - lume a absurdului naiv. Reacția frustrărilor în lanț pornește de aici. Gelia trece prin copilărie afectată de nepăsarea ce i se arată și suferind pentru distanța ridicată de un părinte despre care știe totuși prea puțin; va căuta în timp să-l înțeleagă și să-I prețuiască; din „pânda" reciprocă, de durată, a celor doi, Antim cel mizantrop, ursuz și sceptic, și copilandra tandră, însușindu-și viclean și îndârjit abilități de băietană spre a nu-l dezamăgi, se iscă tensiunea de substrat a cărții.
Ca intermezzo între două cărți, Farago practică o publicistică la granița cu proza alertă, degajată; secvențe citadine, contraste pitorești (patosul aclimatizării la metropolă, maliții de blochaus și tramcar) nasc replici de un haz destins, spumos, șarje duios vitriolante „â la nenea Iancu" alteori, o satiră subțire a vulgului ubicuu, în „fișe", schițe de portret, „momente". Dany, protagonistă într-o altă încercare de roman (din care s-au păstrat fragmente), lua asupra sa ceva din acest duh sarcastic, incisiv.
Lirismul și tendința psihologizantă domină și în prozele antologate, în 1940, în Vulturul albastru (efuziunile, locvacitatea fiindu-i amendate autoarei, în revers). Pagini de monolog sau dialog, lungi solilocvii în care autoscrutarea nu contrazice darul de a privi iscoditor înjur închipuie o partitură adecvată pentru eroii săi contemplativi ori pentru eroine ce despică firu-n patru, disimulându-și, sub un aer de bravadă, sfiala, vulnerabilitatea. Stigmatizați de boală sau de nenoroc, adolescenți febrili ori purtați de reverie, introvertiți și imaginativi, îi întorc chipul de enfant prodigue printre reflexele oglinzii mate, tulburi. Statice aparent, mai toate povestirile sfârșesc prin a focaliza incertitudinea, impasul, entropia; exorcizarea unui rău lăuntric, conștientizat treptat sau intuit, nu coincide însă și cu happy end-ul. Inconsecvențele, mici falii sufletești trezesc un „freamăt al zădărniciei". Spațiul delimitează și închide ca într-un cerc apăsător, malefic, ecoul vocilor (și vieților), acutizând obsesiile (Stradă, Disc). Alienarea și scindarea ființei, îndepărtarea de sine și de ceilalți conduc la fragmentare discursivă (Întuneric).
Terifiant, simbolul păsării de pradă e un avertisment ibsenian în Vulturul albastru, proza considerată emblematică pentru volum, aproape o „nuvelă teatrală". Reactivând o traumă pe care eroina vrea s-o „uite" în trecut, cu reîntoarcerea unor prieteni de demult la „vila fără nume" aparținând soților Samarin, un vechi conflict tinde a se reface și se tranșează într-o descărcare violentă peste ani. Concentrând epicul, mișcările de tragic menuet ce leagă ori desfac lăuntric cele două cupluri, Farago privilegiază atmosfera și sugestia. Deschiderea spre formele moderne e o constantă și în poezie. Prin versurile ample și fluente cutreieră o frenezie tristă, reversul expansivității stând adesea într-o mișcare retractilă.
Fără emfază, Farago se confesează în poeme „simple", poeme „pentru suflet chinuit", cântece „fără melodie". În spațiul poeziei de notație, visul închipuie plutirea, zborul, tentația ascensiunii; iubirea dă ocoluri mari unei absențe. Lăsând în urmă vârsta (și maniera) simbolistă - sunt însă suficiente stihuri ce eșuează în evanescență și banalitate - poemul confesiv, șoptit, ceda cu timpul pasul elegiei. Pentru cartea de versuri din 1943, Poeme pentru singurătate, pe care Farago și-o ilustrează cu desene proprii, i se atribuie un premiu al Societății Scriitorilor Români.
Opera literară
Întâmplarea, Oradea, 1935;
Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim, București, 1936;
Vulturul albastru, București, 1940;
Poeme pentru singurătate, București, 1943.
Traduceri
A. de Villiers de l'Isle-Adam, Decapitatul, București, 1931;
Romola Nijinsky, Viața lui Nijinsky, prefață de Paul Claudel, Iași, 1946.
|
Texte Recomandate
