Lumea lui Nanu

Cu siguranță, poetul Liviu Nanu este un ironic. Dar nu unul amuzat de jocul acesta al inteligenței, ci serios până la… cinism. Căci este foarte dificil să trasezi granița între ironie și cinism atunci când versul crește, se înalță temperând orice elan, ca apoi, ca o ghilotină, să cadă acel vers cinic, care infirmă totul, distruge sau, după caz, ne atrage atenția că viața nu face doi bani.
S-a mai spus, Liviu Nanu ia în răspăr toate motivele lirice consacrate, propunând o altă așezare a privitorului spre lumea actuală. În fapt, Liviu Nanu, ironizând clișeele și automatismele lirice, face un serviciu de salubrizare a registrelor poetice consumate, uzate sau folosite până la transformarea lor în locuri comune. Și mai are o îndrăzneală, aș zice: pe unele le recondiționează prin așezări surprinzătoare ale cuvintelor în frază și ale ideilor în cuvinte, inventând sensuri insolite, care ascund sensibilitatea poetică considerată a fi proprietatea vieții interioare de care noi nu trebuie să luăm act decât în dozele ce ne sunt repartizate.
Dar care este lumea lui Liviu Nanu? Aș îndrăzni să răspund cam așa: a noastră, aceasta în care trăim cu toții. Inteligența poetică a autorului l-a ferit de păcatul de-a „imagina” o altă lume comparând-o cu realitatea și ajungând, la sfârșit, să trăiască intens sentimentul tragic al existenței pe care să ni-l împărtășească prin tehnica poeziei. Liviu Nanu își coboară virtuozitatea poetică în stradă, este atent la propriile-i reacții și ne propune un text prin care ne „povestește” ceea ce i s-a întâmplat sau ceea ce a simțit. Să vedem, deci, ce ne spune poetul, deschizând volumul său „Îndemn la nesupunere” (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2002) – titlul fiind, cum se vede, o primă serioasă atenționare asupra perspectivei poetice, care nu menajează pe nimeni…
Dar mai întâi să cercetăm prezentarea făcută volumului de către scriitorul Gheorghe Stroe, din care aflăm că este vorba despre un debut „probabil printre ultimii din generația sa”. Profilul poetic schițat de criticul Gheorghe Stroe este aproape conform originalului: „Ironic, ba chiar tăios uneori, însă fără agresivitate, spirit polemic și, totodată, tolerant, poetul nu mitizează nimic, el demitizează fervent și pe apucate tot ce-i vine la mână. Eros, teme recurente, sunt tratate constant în aceleași tonuri opuse sublimului…”.
Zic aproape, fiindcă, așa cum notam ceva mai sus, Liviu Nanu aparent nu atinge sublimul. Sau mai corect spus, îl disimulează dincolo de imaginile crude și cinice pe care ni le pune înaintea ochilor. Iată: „Purtam pe deasupra / aripi de fluturi, un fel de mantii / pictate de unul / Dali, / care în timpul liber / ardea girafe”. Sau: „Pe înserat, când s-au dospit aricii / Și lacrima se pârguiește-n sare…”. Și tot așa, în fiecare poem s-ar găsi asemenea atingeri delicate cu degetul sublimului!
În mare măsură însă Liviu Nanu preia tehnicile și formele clasice pe care le umple cu un conținut modern, de sfârșit de secol, mânat de o mare tristețe și de-o reținută (încă) revoltă de-a trăi alături de pigmei, calici și saltimbanci. Lumea aceasta dezarticulată nu poate fi privită decât în acest fel: ironic și cu o profundă înțelegere.
E o lume vâscoasă, e vânătă, e cea a secrețiilor continue. Pentru cititorul grăbit, pare astfel că au fost revitalizate temele simbolismului. În realitate, Liviu Nanu și-a propus să demitizeze motivele vechi, intrate în istoria teoriei literare, mitizându-le pe cele noi, ale lumii în care s-a născut, trăiește și o (re)povestește prin imagini ale senzațiilor sale. Din acest motiv, atmosfera bacoviană își mișcă dezinvolt faldurile: „Plânge o mierlă sub mașina de pâine / iubito, de trei zile ții ușa-ncuiată”. Ca apoi, în ultimul vers, să dea sentința: „cu duhul din borcanul de varză murată”.
Ei bine, în această manieră sunt scrise poemele: întâi se construiește sublim atmosfera, înșelându-ne prin marcarea temelor dintotdeauna ale poeziei, ca ultimul vers să spargă porțelanul vasului, aducându-ne cu picioarele pe pământ. Este concluzia tristă a unui poet care caută nestemate printre papucii de sport, vitrine cu manechine goale, într-un cuvânt, în lumea noastră devenită demult o scenă de spectacol. Liviu Nanu este el însuși integrat acestei lumi, încercând să ne convingă că valorile pot fi găsite și sub valurile verzulii ale mlaștinei, ca să-l citez pe poet!


Articol aparut in ziarul DRUM, nr.4, 2004, Rosiorii de Vede