Inima îmi cedează forme iar odată ajunsă la punct,
cine știe, poate o ia de la capăt, de la naivitate,
de la opritul în prag pentru a absorbi, nu a înțelege.
Mă văd iarăși deconectat de la aparate,
doar să aflu că le-am ținut în viață.
De fapt, nu-i o adevărată deconectare
mi se dă ceva mai mult cablu și profit.
Găsesc acele indicii că totu-i roz, deși a fost roșu carmin,
picurat dintr-o inimă sătulă să fie doar o pompă.
Unele zile sunt capac de sicriu, altele formează pârghia,
ținându-l cu greu deschis, iar înăuntrul lui fumegă
câmpul de luptă, acolo unde fiecare emoție
e un general străin conceptului de pace.
Războiul etern se auto-hrănește,
cicatricile vechi devin răni noi.

Afară, când mă întorc, parcă văd aparatele deghizate
și ale lor scurtcircuite încercând să-mi ajungă la sinapse.
Aburii în gară creează confuzie între șine, tren, navetiști
iar eu, același pasager fantomă, bântuit de realitate
îmi doresc ca destinația să conteze în final,
dar n-am noroc și iată-mă iarăși în închisoarea
cu gratii ce nu pot fi niciodată sulițe de aruncat,
doar șerpi al cărui venin răpune abia după evadare.
Privirea încet îmi alunecă iarăși dinspre geam
spre cancerosul ecran, acolo unde noutățile,
pe cât sunt de inutile, pe atât de necesare
să alimenteze senzația dulceagă de apartenență
pe care, până mâine, fără îndoială, o voi îndesa
să se acrească în ale minții
cele mai prăfuite sertare.