Recunosc: sunt îndrăgostit de haiku! Nu știu exact de ce. Poate pentru că „nu strivește corola de minuni a lumii”, nu face psihanaliză, nu crează lumi postmoderniste, nu visează excesiv, nu-și dă aere de calofilie. Pentru că e încă pur, pentru că e doar „mirare”? Încă nu știu exact de ce îmi place dar nici nu contează, „dragostea e oarbă”, chiar și în artă.
Sună banal când spui că fiecare secundă de viață e unică și trecătoare. Dar tocmai această splendoare a fărâmițării timpului în clipe caută să o surprindă haiku. Iar frumusețea poetică e sporită prin chiar constrângerea impusă autorului de a-și esențializa trăirea în exact 17 silabe. Unele haikuri devin astfel bijuterii de profunzime și sensibilitate, fermecătoare nu atât prin ceea ce comunică, cât mai ales prin ceea ce lasă să se întrevadă. Mai importante decât cuvintele ce au fost rostite devin „necuvintele”, imaginile doar întrezărite.
Nu este deloc surprinzător că acest tip de poezie s-a dezvoltat în Japonia, țară care are una dintre cele mai vechi și bogate literaturi naționale. Nu este surprinzător tocmai dacă ne gândim că aici arta s-a îmbinat dintotdeauna cu religia, cele două completând timp de secole educația individuală a asiaticilor. Haiku, una dintre cele mai importante forme de poezie tradițională niponă, este și cea mai bine exportată în restul lumii. El reprezintă „distilarea” în timp a două forme de poezie: tanka (cu formă fixă, alcătuită din 31 de silabe) și haikai (un fel de „orgie” artistică, deschisă de un poet prin compunerea a trei versuri a căror temă este continuată de un al doilea poet în două versuri, jocul putându-se prelungi așa la nesfârșit, cunoscându-se și haikai-uri de mii de versuri, compuse în grup).
În trecut, cele 17 silabe ale haiku-ului se scriau într-un singur rând dar astăzi se practică împărțirea poemului în trei versuri, de câte cinci, șapte și cinci silabe. Această împărțire este atribuită traducătorilor englezi, la începutul secolului XX.
Cel mai cunoscut reprezentant haiku este Basho, poet născut în 1644, care a călătorit mulți ani prin Japonia, vizitând locurile sfinte. Poezia sa, puternic influențată de religia budistă, presupunea contemplarea și identificarea cu natura, autorul fiind doar un observator – înzestrat cu conștiință – al armoniei universale. Haiku (numit pe atunci hokku) reprezenta astfel o formă de meditație cvasireligioasă.
Dan Iancu scrie chiar că în aristocrația japoneză, alcătuirea unui haiku nu era atât o problemă de talent, cât una de educație. Þinea de acel tip de educație care, după cum spune Nora Vasilescu, făcea ca orice samurai să știe să-și compună un haiku în momentele importante ale vieții, mai ales înainte de sepukku.
Ca atare, numele de HAIKU există din 1892 și a fost dat de Masaoka Shiki, ce a ținut să desprindă astfel această formă de poezie de celelate modele poetice japoneze, dându-i pentru aceasta și structura fixă pe care o cunoaștem astăzi. Acela a fost momentul, spun criticii literari, care a marcat începutul istoriei moderne al haiku-ului.
Există în prezent două mari dispute pe tema haiku. Una privește forma și se referă la obligativitatea de a respecta sau nu suma de 17 silabe. Cealaltă privește conținutul și caută să determine dacă subiectele haiku-urilor se rezumă doar la trecerea anotimpurilor și contemplarea naturii, ca în trecut, sau pot fi alese și alte teme. Să le luăm pe rând.

1. Pentru japonezi forma clasicizată a haiku-ului reprezintă o convenție de la care nu se pot face abateri fără a încălca tradiția. E, până la urmă, o formă de respect față de poezie. Doar traducătorului, pentru a păstra mesajul poetic, i se permite să modifice forma fără să țină cont de numărul silabelor.
Dar critici bătăioși susțin că structura haiku-ului nu mai e actuală, că nu trebuie să devenim contabili și să ne măsurăm silabele, așezându-ne muza în acest pat nipon al lui Procust. Li s-ar putea răspunde că dacă renunțăm la tradiția și regulile poeziei, eliberându-ne astfel din chingile formei, reducem totodată și bucuria succesului, care se obține tocmai prin efortul de a-ți raționaliza gândul și emoția în cele 17 silabe. Iar odată înlăturată „tirania” formei, nu golim oare haiku-ul de însăși elementul care îi conferă esența și unicitatea?
Dacă nu ne plac constrângerile n-avem decât să nu scriem poezii pe care le intitulăm și le pretindem haiku! Valoarea artistică nu e dată, în fond, de numărul silabelor, dar fiind vorba de un gen specific de poezie, dacă vrem să-l înțelegem, cu atât mai mult trebuie să răspundem provocării de a găsi cheia lui de scriere.

2. Cu privire la conținut, vechile norme stabileau că în compunerea unui haiku nu se pot folosi rima sau figurile de stil occidentale (comparația, metafora etc.), că trebuie evitate verbele (cele folosite putând fi numai la prezent sau gerunziu) și că autorul nu-și poate permite referiri personale (ca în poemele de dragoste). Mai mult, un haiku se cerea a fi compus doar în mijlocul naturii, pentru a surprinde cel mai bine fragilitatea clipei în opoziție cu eternitatea. Aceste norme nu mai sunt astăzi valabile, așa cum japonezii nu-și mai fac în prezent sepukku. Poeții de haiku au acum libertatea, respectând forma tradițională, de a aborda orice teme și a folosi orice figuri de stil. Drept pentru care s-a ajuns ca în ultimii ani să se scrie haiku până și despre roboți ori computere.

În încheiere, adaug că există unii autori, printre care Octavian Simu, care susțin, așa cum el o face în „Dicționarul de literatură japoneză”, că încercările de a scrie haiku în alte limbi sunt încercări eșuate, deoarece nu se va ajunge niciodată la natura sobră și concisă a exprimării nipone și la atitudinea filosofică a asiaticilor, filtrată prin religia budistă, în special doctrina zen.
Șerban Codrin răspunde însă în „Rădăcină și rod 1” că se poate vorbi azi, fără nici un scepticism, despre un haiku englezesc, francez sau românesc, care nu copiază poemul japonez, dar cu care se întâlnește în același spirit universal.
Mi se pare că ultimul autor are mai degrabă dreptate. S-a presupus dintotdeauna că există o materie universală din care s-a creat sufletul. Dacă acceptăm acest lucru, înseamnă că spiritul omenesc este același pretudindeni, că nu diferă în funcție de granițele geografice ori de cele culturale. Și tocmai pentru că putem înțelege spiritul nipon iubim haiku-ul și sunt atâția amatori în România al acestui gen de poezie. Glumind puțin și uzând de termenii comerciali, putem spune că există o ofertă consistentă de haiku pe piața artistică autohtonă. Și se observă tot mai clar cum crește și cererea. Dar doar când vom ajunge să exportăm haiku în chiar țara lui de baștină, în Japonia, vom fi încheiat cu succes unul dintre capitolele importante ale „negocierilor de integrare” în cultura mondială.