1. Viața Cuvioasei Maria Egipteanca

Duminica a V-a din Postul Mare a fost rânduită de către Biserica Răsăriteană spre cinstirea Sfintei Maria Egipteanca. Viața Cuvioasei arată cu limpezime contrastul între cultura trupului morții sau al vieții spre moarte și cultura trupului slavei sau al morții spre viață.

Avva Zosima, care a parcurs întreaga scară a vieții duhovnicești, a fost copleșit de întâlnirea cu Maria Egipteanca. El ajunsese la o înaltă știință a cuvintelor duhovnicești și la experierea iluminărilor dumnezeiești. Dumnezeu i-a descoperit o măsură mai înaltă decât a sa în Maria, în care abisul pocăinței a atras pogorârea lui Dumnezeu la iadul deznădejdii și neputințelor. Prin aceasta ea a fost hrănită, învățată, acoperită și înălțată la viața mai presus de fire.

Maria Egipteanca și-a părăsit la 12 ani părinții plecând în Alexandria spre a îmbrățișa o viață de cultivare a așa-numitei sexualități libere, a patimii împreunării neînfrânate și nesățioase, după cuvintele ei. Dorul ei după după experierea plăcerilor trupului ca pe ultima realitate, deși supusă stricăcicunii și morții, a făcut-o să cultive acest mod de viață ca pe o artă, vreme de 17 ani. Pentru aceasta făcea chiar sacrificii, căci nu cerea plată, ci satisfăcea dorințele în dar, pentru a atrage atenția a cât mai mulți bărbați. Trăia în sărăcie câștigându-și existența din toarcerea câlților.

Corpul ei astfel ajunsese un material al artei sale, în care își întrupa „pofta nesățioasă” și „dorința neînfrânată”. „Acesta socoteam că este scopul vieții, de a batjocori neîncetat trupul”, va mărturisi ea. Întâlnindu-se cu o mulțime de oameni care plecau spre Ierusalim pentru sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci a plecat cu o corabie plătind în loc de bani cu trupul ei, atrăgând la desfrânare pe mulți tineri dintre cei cu trupurile și mișcările pline de viață.

„Cum îți voi povesti”, îi mărturisește ea Cuviosului Zosima, „faptele pe care i-am silit să le facă nenorociții împotriva voinței lor? Nu există chip de destrăbălare, din cele ce se pot spune, pentru care să nu fi fost învățătoare acelor nefericiți. (...) Bănuiesc însă că Dumnezeu căuta pocăința mea, căci nu vrea moartea păcătosului. El este îndeluung-răbdător și așteaptă întoarcerea”.

După ce și în Ierusalim și-a continuat aventurile, venind să se închine cu mulțimea la biserică, o putere dumnezeiască a oprit-o să intre: „M-am apropiat eu ticăloasa cu multă trudă și năduf de ușa prin care se putea intra în biserica unde se arăta lemnul de viață făcător. Când însă am pășit pe pragul ușii, toți ceilalți au intrat neîmpiedicați; pe mine însă m-a oprit o putere dumnezeiască, neîngăduindu-mi să intru. Iarăși m-am împins; dar am fost respinsă și m-am văzut din nou stând în pridvor”.

Maria a fost împiedicată în mai multe rânduri, pe lângă greutatea înaintării în mulțimea ce se înghesuia, de acea putere nevăzută să intre în biserică. Obosind, s-a întors, a plecat și a stat s-a retras într-un colț Aici a primit iluminarea dumnezeiască prin care, conștientizându-și prin darul lui Dumnezeu starea, și-a venit în sine: „Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lemnul de viață făcător. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea. Am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul scoțând suspine din adâncul inimii”.

Pe când plângea a văzut deasupra locului în care se afla icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu către care și-a înălțat rugăciunea. Recunoscându-și necurăția și nevrednicia de a privi cu cuget necurat spre icoana Pururea Fecioarei a îndrăznit pentru nădejdea milei lui Dumnezeu să o cheme într-ajutor: „Poruncește să mi se îngăduie să intru în biserică. Să nu mă lipsești să văd lemnul pe care S-a răstignit Dumnezeul cel născut de tine, Care Și-a dat propriul Sânge preț de răscumpărare pentru mine.

Poruncește, Stăpână, să-mi fie deschisă și mie ușa dumnezeieștii închinări a Crucii. Dumnezeului născut din tine te dau chezășuitoare, că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare rușinoasă, iar după ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tău mă voi lepăda numaidecât de lume și de toate din lume și îndată plec acolo unde tu ca o chezășuitoare a mânturii mele mă vei povățui și mă vei îndruma”

După aceste cuvinte, spune ea, „am căpătat prin ardoarea credinței un fel de încredințare, și având deplină nădejde în milostivirea Născătoarei de Dumnezeu, m-am mișcat din locul unde am stat și mi-am făcut rugăciunea. Am venit iarăși și m-am amestecat cu cei care intrau. Nu mai era nimeni care să mă dea îndărăt, nimeni care să mă împiedice să mă apropii de ușa prin care am intrat în biserică. Frică m-a cuprins și mirare; eram cu totul zdruncinată și tremuram.

Când am ajuns la ușa sigilată până atunci pentru mine, toată puterea care la început m-a împiedicat acum îmi înlesnea dinainte intrarea. Astfel am intrat fără osteneală; astfel am ajuns înăuntrul celor sfinte. Am fost învrednicită cu vederea făcătoarei de viață Cruci, am văzut tainele lui Dumnezeu și am fost gata să primesc pocăința. După ce eu, nenorocita, m-am aruncat la pământ și m-am închinat acelui loc sfânt, am alergat ieșind, zorindu-mă spre chezășuitoarea mea”.

Și-a plecat genunchii înaintea icoanei Preacuratei, unde făcuse făgăduința, mulțumindu-i pentru grabnicul ajutor și slăvind pe Dumnezeu: „Am văzut slava pe care nu este drept s-o vedem noi, cei pierduți. Slavă lui Dumnezeu care primește prin tine pocăința păcătoșilor!”. După aceea lăsându-se pe sine în grija Maicii Domnului și primind încredințare printr-un glas din depărtare care i-a spus: „Dacă vei trece Iordanul, bună odihnă vei găsi”, a plecat.

Pe drum, un om i-a oferit trei monede cu care a cumpărat trei pâini, pe care le-a socotit ale binecuvântării și cu care a plecat în pustie. Este un simbol umbrit poate al faptului că lepădând pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, ea a luat în schimb de la Dumnezeu binecuvântarea spre sfințirea trupului, luminarea vederii de suflet și smerenia primitoare de Viață de la Izvorul dumnezeirii.

Viața în pustie e marcată de eliberarea de rădăcinile de gând ale patimii. Mărturisirea ei ne arată că de fapt rădăcinile acțiunilor noastre stau în mișcările sufletului și cugetului. Aici este câmpul ultim al lucrării de despătimire pentru ca omul să se deschidă în întregime harului și să acceadă la pacea și lumina dumnezeiască. „Șaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă cu poftele mele netrebnice ca și cu niște fiare cumplite. Căci când începeam să gust din hrană, doream cărnurile și peștii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin beam pe când eram în lume. Aici însă nici apă nu aveam să gust.

Ardeam de sete în chip groaznic, dar de nevoie sufeream. Intra însă în sufletul meu și pofta necugetată a cântecelor desfrânate, tulburându-mă chinuitor să cânt cântecele drăcești pe care le-am învățat. Dar eu îndată lăcrimam și-mi loveam pieptul cu mâinile și-mi aduceam aminte de făgăduința pe care am făcut-o atunci când am plecat în pustie. Mă duceam cu mintea la icoana Născătoarei Dumnezeu, chezășuitoarea mea, și plângeam în fața ei, cerându-i să alunge gândurile mele rele care atacau astfel nenorocitul meu suflet. După ce lăcrimam înseajuns și-mi băteam cu putere pieptul, vedeam o lumină care strălucea împrejurul meu. Și din această clipă peste potopul de gânduri venea o liniște statornică”.

„Dar cum îți voi povesti, părinte, gândurile care mă mânau iarăși la desfrânare? Foc se aprindea înăuntrul nefericitei mele inimi; toată mă ardea și mă ațâța spre pofta împreunării. Îndată ce însă un gând ca acesta mă ataca, mă aruncam la pământ și udam pământul cu lacrimi, socotind că apare chezășuitoarea mea, ca o apărătoare în fața mea, călcătoarea de lege, și ceream pedeapsă pentru călcarea făgăduinței.

Nu mă sculam de la pământ – și se întâmpla să stau la pământ zi și noapte – până ce nu mă lumina acea dulce lumină și-mi alunga gândurile ce mă tulburau. Ochiul gândirii mele deci îl îndreptam totdeauna, fără încetare, spre chezășuitoarea mea, rugând-o să fie într-ajutor aceleia care trecea prin atâtea primejdii în nesfârșitul pustiului. Și aveam un ajutor și un apărător spre pocăință. Așa am petrecut vreme de șaptesprezece ani, luptându-mă cu mii de primejdii. Dar din acea vreme și până astăzi, ajutătoarea mea a fost lângă mine în toate, călăuzindu-mă prin toate”.

Vedem zugrăvite în acest chip al pocăinței care e Viața Sfintei Maria din Egipt Tainele Icoanei, Luminii Dumnezeiești, Sfintei Cruci și Scării Raiului. Viața duhovnicească a Cuvioasei este încadrată de Taina Dumnezeieștii Împărtășanii, primită atât după întoarcerea sa minunată, în biserica Înaintemergătorului Ioan de lângă Iordan, chiar înainte de a pleca în pustie, cât și chiar înainte de mutarea sa la Domnul. Este Taina pe care o dorea acum cu o dragoste nestăpânită. Este Taina alipirii la Trupul lui Hristos și a creșterii spre măsura Dumnezeiască înăuntrul lui, prin participare la viața și iubirea Domnului Înviat. Această dragoste divină învinge desăvârșit dragostea nestăpânită pentru trup ca obiect-țintă al patimilor unui suflet despărțit de Dumnezeu, ca mod al profanării trupului și orbirii spirituale.

Cultura creștină este în primul rând cultura Duhului și a relației personale cu Cuvântul lui Dumnezeu și nu o cultură a cărții. Auzind-o pe Cuvioasa Maria Egipteanca rostind pasaje din Sfânta Scriptură, starețul Zosima a întrebat-o: „Ai citit Cartea Psalmilor, maica mea, sau alte cărți?” Zâmbind, ea a răspuns: „Crede-mă, omule, că n-am văzut de când am trecut Iordanul pe alt om decât astăzi chipul tău. Dar nici fiară sălbatică sau altă viețuitoare n-a zărit de când am văzut acest pustiu. Iar carte n-am învățat niciodată. Nici n-am auzit pe cineva cântând sau citind psalmi, Cuvântul lui Dumnezeu, însă, Care este viu și lucrător, dă omului cunoștință”. „Am dobândit ca o hrană neîmpuținată – nădejdea mântuirii mele – gândindu-mă numai de la câte rele m-a mântuit. Mă hrănesc și mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu”, avea să spună cea care îl depășise pe Avva Zosima în măsura sfințeniei, „ajunge darul Domnului spre a păstra neîntinată ființa sufletului”.


2. Repere pentru o cultură liturgică

În viziunea creștină păcatul ca viață autonomizată, despărțită de Dumnezeu are drept consecință dezbinarea în sine, conflictul între suflet și trup, exprimat prin moarte. Conștiința de suflet este întunecată, în prim plan rămânând planul corporal al reflectărilor energetice caracterizat prin lupta contrariilor. Sfâșiat între plăcere și suferință omul nu-și poate afla în această alternanță și amestec împlinirea, el având vocația veșniciei, a liturghisirii Iubirii dumnezeiești: „Iubiților, vă îndemn ca pe niște străini ce sunteți și călători aici pe pământ, să vă feriți de poftele cele trupești care se războiesc împotriva sufletului” (I Pt. 2, 11). Pocăința ca și taina Botezului este acea apă care împreună cu harul dumnezeiesc renaște pe om la Viața în Dumnezeu: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (In 3, 5). Semnul păcatului este robia pe care o produce: „Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului” (In 8, 34).

Taina creștină este taina morții și învierii în Hristos. Nu știu câți dintre creștini își asumă în mod conștient această moarte în Hristos ca izvor al vieții duhovnicești, însă acesta este însuși temeiul vieții creștine. De aceea orice act de viață se cere sfințit în Părtășia la sfințenia Lui Dumnezeu. Relația trupească se cere și ea plămădită în binecuvântarea Sa, în taina Cununiei. Scufundată în taina unirii-împărtășirii în Hristos sexualitatea este asumată conștient și participativ în sensul nașterii duhovnicești și al nașterii unui copil cu destin hristic.

Nu există în fond viață creștină secularizată, dat fiind că tot ceea ce stă în atingere cu Hristos stă în atingere cu veșnicia Trupului său Înviat: „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui, Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curățit de păcat.

Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, Știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu. Așa și voi, socotiți-vă că sunteți morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru. Deci să nu împărățească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneți poftelor lui. Nici să nu puneți mădularele voastre ca arme ale nedreptății în slujba păcatului, ci, înfățișați-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculați din morți, și mădularele voastre ca arme ale dreptății lui Dumnezeu” (Rom. 6, 3-13).

Căderea creează între patimile sufletului orb și poftele corpului un nod gordian al mortalității, remarcă Ilie Miniat, nod care nu poate fi desfăcut decât prin tăierea cu sabia Duhului (Didahii la Postul Mare, EIBMBOR, 1996): „Căci dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți, cu Duhul, faptele trupului, veți fi vii” (Rom. 8, 13).

Păcatul se recunoaște prin dezbinarea pe care o provoacă, prin lipsa sa de perspectivă. Se vădește prin lipsa de finalitate sau țintele sale ce nu trec de orizontul morții și nu slujesc unificării omului. Se arată prin încremenirea idolatră în exercitarea unei funcții în sine în mod izolat de desăvârșirea ființei umane împlinită numai în sfințenie și iubire: „Omenește vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci precum ați făcut mădularele voastre roabe necurăției și fărădelegii, spre fărădelege, tot așa faceți acum mădularele voastre roabe dreptății, spre sfințire. Căci atunci, când erați robi ai păcatului, erați liberi față de dreptate. Deci ce roadă aveați atunci? Roade de care acum vă e rușine; pentru că sfârșitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviți fiind de păcat și robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârșitul, viață veșnică. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom 6, 19-23).

Responsabilitatea creștină în relația trupească depășește un simplu consimțământ, unirea trupească este un mister liturgic săvârșit în Trupul lui Hristos Biserica. De aceea desfrânarea este pe undeva o profanare a bisericii trupului. Nu mulți chiar dintre necreștini ar avea inima să facă ceva nepotrivit într-un lăcaș de cult. Cu atât mai mult conștiința că trupul nostru e biserică pare să ne copleșească. Și totuși aceasta este viața creștină în autenticitatea ei, tinderea spre părtășia cu Hristos în trup și suflet, acum și în veșnicie.

„Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, și Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi prin puterea Sa. Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu știți că cel ce se alipește de desfrânate este un singur trup cu ea? "Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup". Iar cel ce se alipește de Domnul este un duh cu El. Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 13-20).

Pocăința, remarcă părintele Rafail Noica în volumul „Cultura Duhului” (Ed. Reîntregirea, 2002), este „un cuvânt devenit cenușărească în mai toate limbile” fiindcă omul „continuă neîntrerupt să cadă de la lumina lui Dumnezeu”, și „nu mai știe ce este” fiindcă „nu mai știe să o trăiască”. „Am redus pocăința la niște manierisme etico-morale sau, în cel mai bun caz, la o atitudine morală”, pe când ea este „în limbajul Bisericii și în înțelesul adânc al cuvântului călătorie spre veșnicia lui Dumnezeu... întoarcere de la moarte la viață”.

Părintele Rafail oferă o sugestivă imagine a patimii: „Patima este un dor nesfârșit pe care noi îl punem la ceva foarte sfârșit. ... foamea omului este făcută pentru cuvântul cel nesfârșit al lui Dumnezeu... Numai în om este o neliniște pe care nimica nu o poate opri, nici lăcomii, nici desfrâuri, și nimic altceva nu o poate împlini. Este patimă, și patimă înseamnă suferință. Și suferința este sfâșierea de a încerca zadarnic a umple o poftă duhovnicească nesfârșită cu un lucru pământesc sfârșit!”. „O patimă nu-i decât o scâlciere... nu e altceva decât sfâșierea unei încercări, unei pliniri cu de-ale materiei a ceea ce este în sine o stare duhovnicească”, o întrupare eșuată a stării sufletești lipsite de har, am spune noi.

Pocăința este știința veșniciei și arta nașterii-creării din nou a omului, arată Părintele Rafail Noica.

„Este un lucru de o frumusețe așa de deosebită, așa de mare, că în insuflarea lor dumnezeiască Părinții o numeau știința științelor și arta artelor. Și într-adevăr este știință, și într-adevăr este artă. Ce e arta? Este creativitate. Aici omul în voința lui se naște pe sine întru veșnicie. În voința lui își devine sieși părinte, își devine tată, lui însuși, prin harul dumnezeiesc, care har are puterea de a naște. Așadar, prin voința pe care omul o dă lui Dumnezeu, adică: Vreau, Doamne!, prin voința asta se naște pe sine însuși ca tată. Și prin durerile prin care trece își devine, îndrăznesc să spun, maică sieși. Fiindcă în dureri se naște pe sine întru veșnicie. Calea asta deci este adevărata creativitate, este creația unui dumnezeu după har”.

Părintele Rafail remarcă necesitatea culturii ca act întrupat în viață, și încă viața veșnică: „Filosofii străvechi, greci, nu erau numai niște gânditori în abstract, ca modernii. Erau oameni care trebuiau să arate prin trăirea lor că gândul e adevărat”. Viața nevoinței creștine este după cuvântul său singura adevărată filosofie pentru că e „singura pe care omul o poate înfăptui și în istoria asta și în veșnicie”.

Renumitul medic și filosof american Tr. Engelhardt scrie în lucrarea sa „Fundamentele Bioeticii creștine” (Ed. Deisis, 2005): „Bioetica creștină a sexualității situează unirea trupească în interiorul Tainei Nunții, care e o cale spre sfințenie. (...) Există o recunoaștere a importanței unirii trupești întrucât realizarea falsă a acestei uniri îi afectează în grade diferite pe cei implicați. Unirile trupești au semnificație ontologică (I Cor. 6, 18; 16, 16). Unirile trupești greșit direcționate (porneia, desfrânare, curvie) handicapează moral și metafizic, îndepărtându-se de căutarea sfințeniei și a unirii cu Dumnezeu.

Întrucât de Dumnezeu ne apropiem în integralitatea condiției noastre întrupate, modul în care acționăm cu trupurile noastre ne afectează duhovnicește. La urma urmei, legea naturală e scânteia iubirii lui Dumnezeu în natura noastră, nu starea de lucruri biologică pe care o găsim în natura căzută”. Astfel, afirmă el, „păcatul este real și poate fi depășit doar prin căință, luptă ascetică și harul lui Dumnezeu”.

„Practica Rugăciunii Lăuntrice”, scrie Părintele Ghelasie Gheorghe (Scrieri isihaste, Ed. Platytera, 2005), „este o lansare în Lucrarea Virtuților Hristice, dintre care la bază stau Curăția Inimii (sau Nepătimirea, apatheia), Pocăința (metanoia) și mai ales Trezvia Atenția Inimii (nepsis), acea Neîncetată Conștiință față de Prezența Divină” (Memoriile unui Isihast, Ed. Platytera, 2006). Arătând că Taina Vieții Divine este Veșnicia Permanenței Iubirii, el afirmă că iadul este „neiubirea” care „nu poate să uite Iubirea și se arde pe sine în Focul Veșnic al Iubirii”.

„Asceza Creștină”, remarcă mai departe Părintele Ghelasie, „nu este metodă tehnică, ci Pocăință, Conștiința reîntoarcerii de la starea de robie la starea de Fiu. Asceza Isihastă nu este simpla urmare a Crucii lui Hristos, ci transfigurarea Crucii ca Icoană a Înfierii. Învierea este începutul Icoanei, că Învierea produce Miracolul Icoanei, de prefacerea Robului în Fiu. Datorită Învierii este posibilitatea Icoanei... Asceza Creștină este astfel Mistica Împărtășaniei și a Învierii ca Icoană. (...) Mistica Isihastă este Dublă Mistică: a Pocăinței ca Restabilire din Starea Conflictuală-Căzută a Misticii Proprii de Creație și a Unirii cu Dumnezeu, Mistica propriu-zisă. Acestea se săvârșesc în mod egal și deodată”.

Metoda isihastă urmărește „Unirea Minții și a Simțirii în Inimă, unde să se facă Pocăința Rugăciunii în vederea Trezirii Sufletului, care prin Hristos va căpăta vederea pierdută”

Cuvioasa Maria a schimbat trupul-idol în trupul-altar al împărtășirii dumnezeiești. A stins flăcările iadului cu apa pocăinței. A cuprins în sine întreg intervalul dintre abisul desfrânării-trupului morții (rupturii dintre trup, suflet și har), și abisul pocăinței-trupului slavei.

Tocmai de aceea viața ei ne este pusă înainte, în Duminica a V-a din Postul Mare, ca o icoană a Culturii Duhului, a copleșirii abisului păcatului și limitelor creaturale în omul ce se deschide milostivirii dumnezeiești. Imaginea ei mergând pe ape spre a primi Sfânta Împărtășanie din mâinile lui Zosima este semnificativă pentru măsura filială a dragostei ei împlinite în Dumnezeu.


(În relatarea Vieții Cuvioasei Maria Egipteanca am folosit ca sursă: Benedicta Ward, Viețile sfintelor care mai înainte au fost desfrânate - despre puterea căinței în monahismul timpuriu", Ed. Deisis, Sibiu, 1997, pp 49-73).