Noua echipa a Manchester-ului domina fotbalul englez, asta fara doar si poate, si nu mai este un secret pentru nimeni ca in vara se va incorona o noua campioana in Premier League.

Dar sunt cateodata momente pe care nici un titlu de campioana nu ti le poate cumpara, anume satisfactia aceea bolnavicioasa a jucatorului superior care parca se distreaza cu tine ca apoi sa-ti dea lovitura de gratie.

Intr-o echipa tanara a lui Arsenal, planeaza inca geniul celuilalt Balon de Aur al Europei, Thierry Henry, care, atunci cand nu este incoronat oficial, are grija sa se incoroneze singur, rar c e-i drept, dar atat de decisiv...

Este un jucator ajuns la apogeu, pentru care varsta incepe sa-si spuna cuvantul incet incet...tot mai rare sprinturile de altadata, vivacitatea, perseverenta in fata portii. Ceea ce ramane insa, este acea calitate desprinsa parca din alt univers, de a decide singur un meci, de a plana cu intreaga personalitatea asupra adversarului, de a nu le da acestora nici cea mai mica sansa. Pentru ca golul lui nu a fost o intamplare, a fost acea palma ironica pe fata lui Sir Alex, pe care stiu sa o dea numai cei prea meseriasi, asa din sictir, in minutul 94, sub bara...palma pregatita de bijuteria de faza a primului gol, cand Henry deviaza fin balonul pentru Van Persie venit in viteza pe stanga pentru a inscrie usor din doi metri.

Henry culege acum fructele unei cariere impresionante, ceea ce-i permite sa nu se bucure la goluri afisand ceea ce unii pot taxa drept aroganta gratuita : nu e decat valoare decantata, ajunsa la stadiul de muzeu