Versiunea în limba engleză a unui volum scris de Marius Chelaru – „When the present settles down” / „La descălecatul prezentului” (realizată de Olimpia Iacob și apărută la Editura Timpul, 2006) – are darul să reamintească de calitățile de poet ale celui cunoscut mai degrabă ca traducător, eseist și critic literar.
Dedicate iubirilor dintotdeauna, poemele evoluează de la tonul liric-sentimental, trădând freamătul juvenil, exuberanța trăirii, arderea și miracolul, până la tonul grav elegiac ce trimite la o decantare a sentimentelor, la așezarea lor sub control cerebral, la întrebări și la neliniști. Deși senzuală, iubirea are conotație sacră, ea vine de departe, de la protopărinți („Cu palmele tocite de zâmbetul Evei / mă lepăd pe obrazul zilei de azi” – „Iubire”) și, prin accentul pus pe verbul „a se lepăda”, capăta dublu înțeles: pe de o parte, lepădarea înseamnă negarea apartenenței și a propriei identități (cam în felul în care îi spune Iisus lui Petru că se va lepăda: „Adevărat grăiesc ție: Că tu astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine” - Matei, 14, 30), pe de alta, este vorba de o abandonare, de o predare fără condiții, de asumarea ipostazei de parte integranta a celuilalt. Trăirea în prezent (carpe diem) și personificarea („obrazul zilei”) secvenței temporale stau sub semnul unei călătorii inițiatice, drumul care apare obsesiv în volum fiind unul cu sens unic, dinspre naștere spre moarte, deși ideea renașterii nu lipsește ( un întreg ciclu este intitulat „Phoenix”)
Iubirea are conotație orfică („coapsele tale / cântec de dor”), dar noua Euridice nu mai merge în urma îndrăgostitului și nu mai dispare în întunericul-capcană a morții, căci în față i se așterne „deschisa potecă” spre „miezul zilei”, moartea apărând ca simplă – și galantă – figură de stil: „zâmbetul tău mă arde peste zilele care-mi mai sunt / stigmat și pecete / uimire și dor / buzele tale m-acoperă cu uitare de mine / sunt miezul zilei tale / a ta viață sunt / acum / pentru tine / din lume mă mor” („Dorință”). Trecerea la diateza reflexivă a unui verb care în mod obișnuit este tranzitiv poate fi productivă stilistic, întărind sugestia de renunțare la întregul univers de dragul combustiei erotice; alături de acest rar „mă mor” (eul liric nu numai că face acțiunea, dar o și suportă cu patimă și intensitate), apare și „mă sfârtec”, folosit de obicei la diateza pasivă, dar care, sub influența sensului secundar dobândit, își schimbă registrul de funcționare morfosintactică.
Iubirea înseamnă trăire paradisiacă și adună în jurul ei un câmp lexical variat, cu rouă și flori („pământul / se pleacă în ochii tăi – floare sărutată de rouă - ”), cu răsărituri suave de soare („Deschizi palmele / si ziua răsare printre degetele tale”), cu pomi („sădi-vom câte un pom pentru fiecare sărut / până când / eu Adam și tu Eva / Edenul vom reclădi”), cu vegetație luxuriantă și cu înserări romantice („seara lunecă / îmbrăcată mireasă de pleoapele lunii”). Apelul la mitul androginului dă substanță poeziei, imaginile pictural idilice fiind mai mult o capcană pentru cititorul grăbit; aparenta simplitate s-a obținut prin minuțioasă șlefuire: „binom apter / cu inimi înfrunzite pe un singur trunchi / se prelingeau / peste pământul necălcat de stele / acoperit cu noapte de visuri neumblată / mai singuri decât cel mai singur mire / înlănțuiți în brațe de durere / cu viața șerpuind / ca o potecă stearpă peste copilării fără copii / cu triști părinți // binom apter / se prelingeau peste pământul văduvit de noapte / cercând / el – să revină lângă ea / ea – să se strângă lângă el / înlănțuiți în brațe de dulce-amar / cu gândul șerpuind / ca un fără de colburi și-nceputuri drum / peste iubiri fără iubiți / ce-și inima-ntre ei așază ca piatra de hotar” („Iubire imposibilă”). „Drumul fără de colburi și fără de începuturi” este însuși destinul, scrisa ce desparte pe cei sortiți să-și fie unul altuia jumătate din întreg și nu-și sunt, între ei stând interdicția atingerii ( spada – între Tristan și Isolda, piatra de hotar - în poezia de față).
Departe de a fi închidere, retragere din lume a îndrăgostiților, claustrare, iubirea presupune exodul dintr-un spațiu al damnării spre un liman sacru: „desferecate din descântec pietre / dintr-o vetustă și părelnică / cetate-n care s-au stins mari și crâncene iubiri / se clatină / sub tălpile crăpate de drumuri” („Ahasverus”). Mitul eternului rătăcitor are în țesătura epică nu numai pedeapsa umbletului („tălpile crăpate”), ci și pedeapsa înstrăinarii de sine și de spațiul originar, pedeapsa neiubirii, a nostalgiei după timpul de dinaintea păcatului: „ e singur și uitat de doruri / orfan de primele iubiri / ascuns în spatele unei perpetue poteci / din care casă-și face / și-n care / viața-i lunecă făr`de sfârșit / iar tălpile crăpate nicicând nu s-or opri / `nainte de `nainte de-a se duce”.
Asemănătoare unei simfonii, iubirea își împletește ierburile sălbatice, le aglutinează în cântec, metamorfozează spațiul, umanizându-l prin personificare și dându-i conotație divină: „Viorile plâng pe inima mea / așternându-se / ca pletele fecioarei peste primul sărut / trupurile lor ard / mistuindu-se / răsfirându-se / ninsoare de primăvară / ierburile au fugit din lume / împletindu-se cu trupul arcușului // mă deschid – carte cu inima așteptândă / și muzica intră / pe aleile mele // asemenea îngerului / mă petrec dincolo de pământ” („Simfonie”).
Arderea, lumina primavăratică, izbucnirea romantică a vegetației nu pot sta la nesfârșit în câmpul lexical al iubirii; sentimentele se transformă, se adâncesc ori pierd din intensitatea și impetuozitatea dintâi, pentru a face loc „înserării”, umbrei, misterului, presimțirii unui inevitabil eșec. Ars amandi nu presupune doar goana flușturatică de Chérubin, ci și dimensiunea tragică: „tocmai se înserează iar lângă noi / mâhniți de anii trecuți / peste palmele noastre cuprinse de înserare / gândurile se duc peste câmp / lăsându-ne inimile goale / străine de noi // luna se apleacă peste masa din curte / deschizându-se – ochi traversându-ne străine / goale inimile / poposite în noi la un taifas cu amintirile // tocmai se înserează iar lângă noi / întunericul se îndesește pe palmele noastre de pe care / nu mai e de fugit nici un gând” („Tocmai se înserează”).
Drumul inițiatic are ca etape spațiale poteca – prinsă cu semnificația de început fragil, incert, ascuns, tainic, de intrare într-un spațiu și timp fabulos (în basme se circulă mai mult pe cărări sau pe poteci, rareori pe drumul mare), puntea (locul unde se leagă două tărâmuri și unde este pusă la încercare trăinicia, înțelepciunea și priceperea), apoi, trece printr-un spațiu mundan – strada și aleea, dar se măsoară întotdeauna cu pasul. Substituit întregului, pasul poate aluneca din spațiu în timp, măsurând durata tristeții, nostalgic, pâna în inima amintirii: „Sunt / pas peste iarna uitată din tine / pe când copilăria abia de mai hoinărea / cel ce vede / dincolo de dinlăuntrul tău / mireasma obrajilor tăi în răsăritul unui zâmbet” („Cânt”). Tălpile goale, desculțe, sugestie de copilărie fără griji trăită în sate cu îngeri, resemantizate, trimit la suferință și la pelerinaj umil într-un teritoriu mitic: „Ca o liană fără rădăcină / drumul trece printre visele mele / legănându-mi gândurile în foșnet de tălpi arzânde / de pe când / plânsul nu mai trăia în mine / pașii pe care nu i-am făcut mă cheamă / în țara din adâncurile mele / trecând ca iubirile calpe prin dosul ochilor mei / în clipa copilă / în care ațipisem într-un ghiocel” („Drum”).
Dimensiunea onirică a drumului parcurs presupune autocunoaștere, șerpuire în străfunduri pentru descoperirea miracolelor uitate, dar și o inhibiție de protecție în fața ușii zăvorâte care separă subconștientul de conștient: „mi-am lăsat pașii dincolo de mine / cetluit / în trup de iluzii părăsind / la hotarul unei zile de mai ieri / toate potecile lumii / plecasem / poate / din inima iubitei sau / de la poalele unei abrupte ore în doi // ziua s-a închis ca o petală / peste umbrele uitate / întinse în palma mea / rămân în mine / ca în fiecare zi / în viața ca o casă părăsită” („Alt fel de anabasis”).
Mitul lui Oedip este decodat nu ca atracție incestuoasă, ci, tot în manieră freudiană, ca nostalgie după mediul acvatic primordial, după inconștienta căldură a etapei dinaintea nașterii, după mișcarea circulară – și nu alternativă într-un spațiu protejat: „Ești / pas uitat de mama ta în pivnița dinlăuntrul ei / în care te-a zăvorât când erai doar vis / nedorit de nimeni / necălcat de amintiri / îmbrățișat de propriile tale săruturi” („Oedip sau viața ca popas”).
Călător pe drumurile care i „se uscaseră în fața casei”, pe drumul care „ajunge să fie scop” ori pe drumul care „ajunge destin”, e limpede că Marius Chelaru merge și pe drumul poeziei pentru că, după cum mărturisește într-un Autoportret, „poate că mă aflu în pragul amiezii / și-mi sunt singurul drum”.