Carmelia Leonte: Melancolii nimicitoare

Atât de esențializată, încât pare ermetică, poezia Carmeliei Leonte transmite ecoul unei neliniștitoare suferințe, al luptei pentru recâștigarea sinelui, pentru scoaterea lui din spații închise, în care se simte ca Iona în burta chitului. Tragicul absurd al situației limită este dat de înțelgerea ciclicității calvarului, pentru că actul de curaj de a spinteca burta monstrului și de a ieși la lumină este unul inutil, peștele se află în interiorul altui pește, care se află în interiorul unui alt pește și tot așa, o infinitate de trupuri întemnițate într-o altă infinitate de trupuri, zbaterea implicând sentimentul amar al mortificării întru cucerirea Împărăției, a Căii celei mari. Dacă mitul și semnificația lui nu sunt noi, nou este în schimb strigătul, privirea dinafară a propriei tragedii, identificarea și detașarea orgolioasă, ca și o disperată solitudine, pentru că prizonierul intră în simbioză cu temnicerul său, căutarea, lepădarea și deschiderea, deși înnobilate cu semnificații mitice și mistice, păstrându-se în coordonatele demonice ale înrăirii, despovărării și gloriei : „Precum Iona mă rog, / înrăit cu măsură, / bucuros fără speranță / și căutând înlăuntrul disprețului, / gloria. / precum Iona. // Înălța-se-vor umilitele oase, / Burta peștelui dominatoare / va crește ca Împărăția / Iona își va lepăda veșmintele / sub solzii metalici / și Calea cea mare se va deschide. / Iona, Iona, / Iona, Iona, / trupul tău ca o ghiulea / strivește fața lumii. / Iona, Iona, / precum Iona mă rog, / despovărat și glorios / și singur” („Hipolit se roagă”).
Structurat pe mitul Phaedrei, discursul liric are în țesătură principalele elemente ale tragediei rescrise de Racine. Ca și eroii acestuia, Hipolit și Fedra trec de la starea de pasivitate meditativă („Hipolit se roagă”, „Fedra se roagă”), de incubație a destinului hotărât de zei, la starea de deschidere spre celălalt, de comunicare („Mărturisirea Fedrei”, „Mărturisirea lui Hipolit”), apoi la întoarcerea spre sine, cu interiorizarea dramatică a situației-limită („Hipolit despre sine”, „Fedra, despre sine”), urmată de sentimentul înfrângerii („Consternați, el și ea”) și, inevitabil, de moarte („Osuar”).
„Melancolia pietrei” (Ed Junimea, Iași, 2005) este o carte despre dragoste și despre moarte, o reinterpretare a mitului antic din perspectiva realității contemporane tragic asumată, locul corului fiind preluat de dublul eului liric multiplicat la nesfârșit, cu rol mai curând inhibitoriu decât explicativ și sintetizator. Iubirea interzisă, pătimașă, damnată, presupune existența unor victime obligate să se supună unor legi pe care nu le înțeleg și care în final le vor distruge. Nu întâmplător pătrund în context elemente din câmpul semantic al pedepsei și al jertfei (a smulge, a jupui, lanțuri, țipete, monștri, a doborî, a cădea) : se conturează violența trăirii și a pedepsei, corul însuși, singurul element de stabilitate și de neutralitate al tragediei antice, devenind cor care paște lupi : „Corul paște lupi. Câmpia e nebună / Pe urmele lanțului legat de picioarele tale, / tu însuți, temător”. Imaginea condamnatului la robia patimii și a singurătății este sfâșiată de intervenția corului : „O, trup al morții, ești atât de viu / și nu mi-e frică să te prind de mână... / clipa-i atât de calmă, uriașă! / Vă bucurați, dar nimeni să rămână.” („Puritate”). Tonul sibilinic ascunde certitudinea tragediei, poeta aglutinează în sine patima Fedrei și resemnarea lui Hipolit, cel destinat morții din prea multă iubire și pregătit să accepte sentința paternă cu demnitate, fără să-și clameze nevinovăția. Din eriniile pedepsitoare rămân ca o permanență metaforică aripile, într-o imagine care plutește între premoniție și certitudine : „Corul a tăcut. / Jumătăți de trupuri vor porni / precum statuile, noaptea. / Aripi gelatinoase vor scoate țipete, / sporind neîncrederea. / Soarele iubirii își va târî, spasmodic, / monștrii de nisip, palatele mișcătoare, / ticsite cu prinți și cu prințese. / Lunecoși ca peștii, / prinții vor doborî palatele, soarele. / Vor cădea la pământ, / doborâți ei înșiși / de propria lor puritate” („Puritate”).
Impresia de amfiteatru dăltuit în piatră, în miezul căruia, sub privirile goale și oarbe ale spectatorilor, măștile cad și mitul se resemantizează, este insidios construită de limbajul metaforic, aluziv, cu trimiteri neașteptate la mit și la modul cum poate fi rescris, cu respectarea aparentă a unității de timp, de spațiu și de acțiune, dar mai ales de timp : o noapte mai lungă decât o viață, geminată cu sora ei, moartea : „Rămâi tu aici și această noapte de pomină! / Rostindu-ți numele, intru-n înlănțuirea de foc. / Fedra, am mințit atunci când am întors privirea, / ești frumoasă, ești ucigător de frumoasă, ți-am mai spus” („Lamento”). În tragedia lui Racine, Hipolit, îndrăgostit de Aricie, refuză cu indignare iubirea Fedrei, chiar convins de moartea lui Tezeu. Numai că Aricie pare un simplu pretext, o glumă a zeilor dornici de spectacolul iubirii obstrucționate și de lupta inutilă a muritorilor cu sentimente induse magic. Respectul filial el însuși pare un simplu mod de a justifica refuzul, acel „am mințit când am întors privirea” reprezentând de fapt recunoașterea și asumarea luptei dintre rațiune și pasiune.
În dinamica diacronă a mitului antic deja pomenit sunt presărate elementele altui mit, al androginului, trimiterile fiind de fapt la o perioadă precreștină, în ciuda uni solid substrat creștin prefigurat hieratic. Sugestia este de permanentă aglutinare, de contopire a doua entități opuse structural, care converg spre o unitate nouă, la fel de condamnată ; „Luminosule, mestecătorule, / mărul sacru s-a rostogolit până la tine! / Îl mângâi tandru și apoi / te lași înghițit. / Mărul își deschide semințele și porii, / pentru ca tu să treci, / prin pielea lui, / în livadă” („Transfigurare”).
Sub „cerul / care începe să semene / cu un copil schingiuit în zăpadă” („Dincolo”), tragediile antice intră în sincronie spațio-temporală cu un prezent al poetei, unul însingurat, bântuit de coșmarul nevoii de frumusețe și de perfecțiune, ca și de anxietatea indusă de refuz : în poemele Carmeliei Leonte, Paris va da întotdeauna mărul unei alte zeițe, nicidecum celei care simbolizează castitatea, echilibrul, frumusețea interioară nesofisticată și lipsită de vulgară agresivitate : „Dumnezeul grecilor își păstrează hainele / într-un cufăr făcut din pielea ta. / tu însuți ai închis cufărul – țipăt cu dinții strânși. / Nu te miști. Orice mișcare / ar putea strămuta lumea de dincolo. / Dumnezeul grecilor tace. / trecutul de foc și de literă / nu-l poate mărturisi prin tine. / sabia cade. Lucitoarele lucruri. / Memoria / Căința. / Dar dacă / acest chip împietrit nu este al tău?” („Căință”).
Convinși că sunt simple exemplare dintr-o procesiune de păpuși manevrate de zei, Fedra și Hipolit au un regesc sentiment al onoarei în fața morții, acceptată ca un element firesc și necesar dintr-un scenariu cu final previzibil : „Consternați, el și ea își petrec pieile / peste spinări. / Consternați, el și ea își privesc chipurile / martirizate. / Bucuria își lipește fața de zid. / unde am mai văzut asta?” („Consternați, el și ea”).
Efortul de a se sustrage propriului destin tragic presupune o gestică sacerdotală, dublată de o nevoie subterană de recâștigare a identității și de desprindere din câmpul semantic al sacralității. Scrisul devine bucurie și sfâșiere, o călătorie fabuloasă prin lucruri, spre miezul lor ascuns („În interiorul lucrului se află osul lucrului. / În interiorul osului – un alt os. [...] // Trupuri extatice reflectă strălucirea. / Câștigă litere. / Se petrec, prin lumine. / Râd, cântă, își sfâșie carnea, se resemnează” („Lumea peștilor”). Anxietatea căutării se traduce printr-o imagistică eshatologică, pentru că orice poem al Carmeliei Leonte este o expresie sublimată a unei apocalipse din universul personal : „Imnul morții se ridică spre slavă când mă atragi, / punct unic al înțelegerii care absoarbe, / rezistența viorii se frânge sub muțenia ta, / Când mergi, drumurile se dau la o parte. // Cine ești? Plopii își biciuie văzul în retragere. / flacăra de întuneric apare. // O țintuire de moarte în locul acesta fictiv, / ai vrut să lupți și n-ai găsit punctul de luptă, / cu neclintitele tale buze îmi spui : / totul se împarte între ardere și cenușă” „Imn morții”).