Emilian Marcu: Între contemplație și damnare

Meditative, încolăcite a dragoste într-un hățiș de metafore, sonetele din volumul „Privilegiul giulgiului” (Ed. Alfa, Iași, 2005) se întorc spre începuturi, încercând să recâștige un gust al imaginii scânteietoare pe care mileniul nostru l-a pierdut, înstrăinându-și cititorul într-un univers aberant al angoasei fără leac.
Emilian Marcu reechilibrează poezia cu formă fixă, transformând-o în rugăciune și taină, versurile înlănțuindu-se ca boabele rozariului într-o gestică amplă ce cuprinde deopotrivă celestul și teluricul : „Ce mistică-mplinire, ce taină siderală / Ne-mprejmuie-n tăcere în clipa de extaz / Roua-n cuvinte, iată-i evlavie primară / Ecoul dintre gânduri, o roză de Șiraz” (p. 110).
Elementele de peisaj pătrund în sonet spiritualizate, cu o încărcătură emoțional-simbolică, redefinind un spațiu interior în care au loc „schimbări de ritm agale”, olimpian detașate, în ciuda preferinței pentru oximoron („zăpezile-n vâltoare m-aprind cu-alese gânduri” – p. 41). Între poet și regnul vegetal se creează o stare de simbioză care materializează conceptele, sacralizându-le în același timp : „duci veșnicia-n arbori ca pe-un ecou buimac” – „De iarnă-mpovărată ca gândurile-mi mute”).
Alegoria moarte-nuntă duce la o simbioză a elementelor din câmpul semantic al sacrului (crinul, altarul, secvența euharistică) cu cele care trimit la vegetația încremenită într-un tipar ce le schimbă structura și semnificația : „aurării de frunze-s sub altar” presupun eternizarea într-un spațiu stilizat, artificial re-creat și împodobit pentru a ascunde golul și tăcerea : „Aurării de frunze-s sub altar / Cămașa-n care nunta se ascunde / Nicicând nu vom putea străbate iar / Frigul ce-n oase, tainic, ne pătrunde // Miezul de pâine foamei se dedă / Că trupul meu e-o foame ancestrală, / Mută distanța-n cumpănă tot stă, / Lumina-n săbii, tragic, se răscoală. // De-n dorul tău de nuntă zace-un crin; / Pe mine țes păianjenii suspin” („Pe masa ta de nuntă zace-un crin”).
Iubirea, moartea, taina și tăcerea sunt temele preferate, tratate într-un registru grav care de îndepărtează de poemele din volumele anterioare ale lui Emilian Marcu ; parfumurile devin „reci”, frigul, tristețea, „mirările cerești din tâmplă” vorbesc despre trecere și despre schimbare, despre intrarea într-un alt anotimp al metaforei, mai profund, departe de suavitatea sprințară a sonetelor mai vechi. Imaginile se concentrează în jurul unei deznădejdi a frigului veșnic presimțit, căci „privilegiul giulgiului”, decodificat, poate însemna capacitatea de a contempla moartea, de a anticipa venirea ei în plan afectiv, apoi biologic și, în secunda arcului voltaic ce-o leagă și-o desparte în aceeași măsură de viață, și în plan mental : „De-atâta frig tăcerea-n cochilie / Se stinge-ncet ca spaima-ntr-un blestem / Mirări cerești în tâmplă-or să ne fie / Pasul incert, uitatul requiem” („De-atâta frig tăcerea-n cochilie”).
Iubirea își pierde incandescența, lanurile ei de maci se schimbă în „lanuri de rouă”, sugerând lacrima, „răzvrătirea” fiind transferată elementelor cosmice, singurele eterne și stabile; dacă îndrăgostiții nu mai sunt capabili de ardere, dinamica sentimentelor fiind înlocuită de contemplația apatică, elementele vii ale naturii le preiau cântecul și freamătul : „Femei de ceață trupul vostru blând / De mângâieri se surpă a-nserare / Lanuri de rouă-n tâmpla mea se-aprind, / Luna-n perdele intră-n disperare. // În falduri groase din perdele gri / Femei de ceață-mi apăreți spre seară / Apocaliptice și sincere, pustii / Ca tremuratul pas de căprioară. // Și orizontu-ncet se clatină-n priviri / Precum o frunză grea de galbenul culorii, / Femei de ceață-n trupul vostru miri / Damnați călătoresc și-aprind fiorii // Și-n falduri groase luna-n răzvrătire / Face viori din trupuri pe privire” („Femei de ceață trupul vostru blând”).
Poezia ca „ecou” dintre gânduri, cum o definește Emilian Marcu, intră în câmpul semantic al morții, văzută ca damnare veșnică și nu ca liman; densitatea liniștii e asemănătoare celei din adâncul disperat al mării înaintea unei furtuni : „Pe mări de disperare suavele meduze / Duc valurile-n spate ca pe-un păcat ușor / Ecourile moarte în scoică sunt confuze / Se-aprind și-n tulburare, de așteptare, dor. // Prin mute labirinturi ca pe cărări astrale / Păși-vom, clipa rară ca fumul ne-o vrăji / Nebuni de disperare pe neștiuta cale / Ca-n biblice halouri ne-om scufunda-ntr-o zi. // Și reci, și triști, și singuri, planetă răzvrătită / Ne duci cum duce valul tăcerile-n afund / De-atâta așteptare damnarea mea-i sortită / Sicriu să-mi fie-n noapte pe înghețatul prund. // Pe mări de disperare atlase reci și rare / Ne-or guverna-n tăcere nisipul de pe mare” („Pe mări de disperare suavele meduze”).
ă