Calistrat Costin: Gura neantului slobodă

Pătimaș la modul romantic, sfidător până la disperare și cu amarnică sete de vorbă în răspăr, Calistrat Costin este „bârfitor la colț de univers” (carte apărută sub acest titlu la Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2006), adică un înstrăinat cu metehne filosofice, disecând firul de păr în patru și negăsind nici un leac pentru suflet, în afară de ancestrala terapie prin cârcoteală, căreia îi refuză totuși valoarea cathartică, așa cum și focului – principiu vital primar – i se refuză sublimul rol de a iniția pe cineva în marea taină a trecerii spre regatul înțelept al zeilor: „Poetul din Agrigento a spus: / <> / Zicând acestea, el, purtătorul de adevăr / (pe grecește Empedocle) / s-a aruncat în flăcările vulcanului / Etna / [...] / Așadar, inițierea în tainele / „divinei înțelepciuni” / este curată sinucidere! / În fine / A prefera pentru „purificare” focul / în loc de ospățul leneș al viermilor, / nu-i, la urma urmei, decât / o chestiune de gust” („Purificări = Katharmoi).
În ciuda fățișei demitizări și a atitudinii zeflemitoare, risipitorul, lipsitul de smerenie, cel care, nefiind Iov, și-a epuizat rezervele de răbdare în relația cu divinitatea, se tânguie (e drept că uneori ipocrit, cam ca bocitoarele de profesie), își frânge mâinile, suspină, e spectaculos și de-o savoare comică, pentru ca, exact atunci când, ca cititor, l-ai inclus în marea și nobila familie marinsoresciană, să-ți arate o altă față, complet diferită și, brusc, să ai sentimentul copleșitor că te afli în fața unei ființe proteice, aparent ordonate sub semn orfic: „pentru fiecare cuvânt mi-a crescut / câte-un bot / (mai bine mă nășteam mut!), / sunt un soi de monstru orchestră / cu o mie de fețe, / ca mama-natură, / gata oricând să învețe / diplomația terestră, / știința imundă / a ceea ce pare a fi și nu e, / blestem născând și murind / într-aceeași beată secundă, / din iubire și ură, / creatură celestă crescând / din și în pământ, tăinuind / un aiurit de candriu / slujitor de lucruri sfinte, / strigătoare în pustiu / spre uitare de aminte” („Celest și candriu”).
Daca ar fi să discutăm despre viziunea lui Calistrat Costin asupra divinității, teoria celor nouă ceruri, așa cum apare ea în „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt, ar putea fi de mare ajutor („În primele trei ceruri domnește și lucrează Dumnezeu creatorul, Atotfăcătorul și Atotțiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor. De la cerul al patrulea în sus și până la al șaptelea sălășluiește dreptul Judecător, cel care înfricoșează, Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptății aspre. Începând din cerul al șaptelea se dezvăluie [...] Dumnezeul cel cu barbă albă, blând și bun [...]. Aici stă Hristos, Mângâietorul și Odihnitorul, care ne-a făgăduit că ne va tămădui de rele, scârbe, păcate și dureri [...]” – p. 156). Atoatenăscătorul din poemele lui Calistrat Costin este ursuz și uituc, nepăsător cu lumea pe care a creat-o omițând să-i dea desavârșirea („Ce te mai leagă, Doamne Dumnezeule Mare, / de lumea asta a Ta neîntreagă?”) și nu depășește primele șapte ceruri; El este Pedepsitorul, Judecătorul, iar Fiul Său, departe de a fi salvatorul lumii prin sacrificiul cristic, rămâne expresia punitivă a voinței divine, materializată într-o entitate mitică, dar cu toate atributele teluricului: „Gata, <>, <>, <<învățătorule>>, / ia-ți blestemul sfânt înapoi, / eu unul mi-am încheiat alergarea, / mai poruncește o dată crucificarea, / de data asta pentru noi amândoi, / să mai hoinărească și alții / până la <. Noastră, a mea / și a Ta” („Nefiind Iov...”).
Intrat în empatică legătură cu biblicul Ahasverus, poetul face penitență cu reținere „Aibi milă, Doamne, mi-e foarte greu, / jur: sunt credincios, nu ateu, / dar de-această înfricoșată pustiire / nu mai cred într-o nouă <>!” și, riscând să intre sub blestemul legii, se îndepărtează de exclusivism și de rasism printr-o detașare ironică ce ascunde, evident, trauma dezrădăcinării, a lipsei congenitale de încredere și a eternei pribegii în singurătate; „Nefiind perfect precum cutare dobitoc, / iar ca bătrânul Demiurgos nici atâta, / omul om învață, deprinde unele arte / folositoare mai ales după moarte / în îmbulzeala de-apoi / promisă de un romantic pe nume / Isus Cristos! / Rătăcitor noaptea prin târguri pustii, / prin mahalale rău famate colcăind / de vicii ascunse, / pe drumeaguri unde nici țipenie de umbre / mușcă din garduri, / în căutare de himere ori de / anumite senzații, / primul gând care te bântuie sună așa: / <>!” („Arta lui <>”).
Cârcotașul mai crede totuși „în lucruri sfinte / și-n iubire”, dar suferă pentru reaua alcătuire a universului nostru „matern? / patern?!...”, în care de mii de ani „se oficiază cu fast și martori / (care de care mai mincinos), / cu bocitoare, călăi și victime, / ritualul uitării de tot; / se vede că-n mare slava Ta, ai omis, / Doamne Dumnezeule, / să ne predici că, pe pământul oamenilor, / <>!!!” („Ritualul uitării de tot”).
Cănd senzual și dramatic, gândind lumea și divinitatea din perspectiva deșertăciunii deșertăciunilor, a inutilității noimelor morale și a covârșitoarei lipse de logică și de sens existențial, când dezabuzat de „timpul deocheat și nestatornic” și sătul de „cimitirul acesta bălțat, leaganul nostru, pământul”, Costin pare a suferi de melancolia fără margini a Inorogului cantemirian, bârfele lui la colțul universului ( expresie a minimei importanțe pe care o reprezintă, la nivel cosmic, paradisul nostru terestru) reiterând tânguirile în pustiu ale prințului bolnav de greața „morilor de vânt de măcinat iluzii”: „te-au jefuit, te-au secat de lacrimi, / te-au otrăvit, / ți-e greu, suflete al meu, / n-ai mai rezistat, / te-ai lepădat până și de Dumnezeu, / și doar le-ai făcut la fiecare pe plac, / pe pofta inimii lor de turbați, / le-ai fost <> / dar... / (aici ai greșit) / lucrurile tale sfinte le stăteau în gât, / de îngenuncheat nu te-au îngenuncheat, / asta nu, n-au izbutit, / că te-ai înverșunat și tu / și te-ai împietrit / și nu mai erai de clintit, / până și până la urmă tot ți-au venit / de hac, / te-au vârât cu de-a sila-ntre ei, / în marea lor turmă, / înveninându-ți curatele izvoare, / încă te mai doare... / Varsă-ți dulcea ta fiere / în restul tainic de sânge neîntinat / și-mpacă-te cu gândul / că toată aceasta creațiune... divină / umplând de gunoaie pământul, / mai devreme sau mai târziu, va pieri [...]” („Clipă de tăcere”).
Lansat în adevărate diatribe la adresa divinității „ Să fi fost <> din care s-au / înfruptat cu lăcomie <> Adam și Eva / într-atât de primejdios pentru rosturile divinei / creațiuni încât, Doamne Dumnezeule, a trebuit să-i / azvârli de la darnicul tău sân ca pe ultimii nemernici?! / Puteai fi, zău, mai îngăduitor [...] / puteai să ne ierți și să / nu dai drumul la iadul pământesc ce-avea să / urmeze (Cain, Abel, pedepsirea lui Cain, nașterile în / dureri fără de număr, Noe, potopul ș.a.m.d, apoi / ah, ah, Isusul, răstignirea Lui, de parcă nefericitul / nu era os din osul Dumitale, și nenorocirile toate, / ciumele, războaiele, lagărele morții, deznădejdea / și... și iluzia, speranța deșartă în viața de / dincolo, viața de apoi... – care viață, Doamne, că nu / se știe nimic despre <>?!” („Visul regesc al lumii”), Calistrat Costin ajunge inevitabil la perspectiva escatologică, motivată de universalizarea ‚gândului atât de uman al sinuciderii” care pervertește întreaga lume materială, regnurile, speciile, elementele minerale, stihiile: „larvele au declanșat pe planeta pământ o grevă profundă, / le paște gândul atât de uman al sinuciderii, criza de fluturi / pare iminentă, florile mijite-n muguri nu mai au nici / un chef să înflorească, precum șerpii se încolăcesc / șiroaie prin șanțuri, arșiță, jar, vâlvoare, pustiire cum nu s-a mai / pomenit de dinainte de pătrunderea Bunului Dumnezeu în istoria / naturală a cărților vieții și morții!” („Am ajuns atât de departe în templul ucigaș”).
Viziunea apocaliptică este grandioasă, „apele nu mai sunt”, „țărâna fumegă mocnit”, „pleava nisipurilor veșnice” iscă „balauri pe cer”, lumea devine o „sufocantă ciomăgeală pentru o gură de aer și de lumină”, ultimele clipe ale ei fiind ‚o cursă dementă spre nicicând și niciunde” , fără strop de alinare spirituală și de speranță, căci: „noaptea [...] ne pândește din toate...cărțile, / răsfoim răni deschise în răni închise, căutăm cuvinte și dăm de / morminte, calea de întoarcere în mult regretatul leagăn dintâi s-a / șters ca o pată incoloră de eter (sau de sânge!)” (p. 29).
Prima parte a volumului, intitulată „Celest și candriu” apare ca un fel de prolog la izbucnirea de mizantropie din partea a doua, „Impresii cu oameni, câini și alte animale”, poetul preferând categoric lumea animalelor în locul anotimpurilor noastre anapoda și al mlaștinii imunde care este așa-zisa noastră civilizație: „mlaștină puturoasă de bale / prelingându-se din gâtlejul civilizației / post-industriale, / de drag să te sinucizi!”(„Pastel cu nestemate”). În preajma aparent necuvântătoarelor, Calistrat Costin devine liric: „Alături stăm și stăm și stăm, eu om, el câine, / el om, eu câine, / unul gemând câinește lingându-și rănile / dospite-n sânge, / altul lătrând omenește, piatră care plânge” („Iarnă cu om și câine”), simbioza dintre trăirile psihice ale speciilor avându-și obârșia în protoistorie, singura etapă fără obstrucționări gândite și declarate la nivelul comunicării: „vrea să mă soarbă din ochi cu toată bunătatea lui de / câine trist, / zadarnică-ncercare: orbise deplin, / era orb, în sfârșit orb... / începuse a semăna cu Dumnezeu! / Am căzut secerat în genunchi, lângă genunchii lui, și din / ochii noștri, aproape toți orbi, șiroiau în voie / lacrimi adevărate” („Impresie cu apus de câine”). Ceva asemănător, probabil, trebuie să se fi petrecut și la nașterea primului mit al umanității, dar e mult de atunci și... am uitat.