Oricît ar părea de paradoxal, în Republica Moldova este atestată și confirmată profesiunea de… C Ã L Ã U, exercitată preponderent de însiși colaboratorii operativi de poliție din cadrul Ministerului de Interne în raport cu cetățenii certați cu legea. Nu generalizez, dar cele descrise mai jos au loc pe ici-colo în unele secții de poliție din republică și penitenciare, despre care pentru Procuratura generală nu mai constituie nici un secret...Îmbrățișez avocatura de aproape două decenii și am avut ocazia, precum o am și azi, să tot ascult mărturisiri îngrozitoare din gura mai multor cetățeni care, de voie de nevoie, au încălcat ori au fost bănuiți de încălcarea legilor. Nici n-am cutezat să depistez vre-o probă de acest gen, care să vină din gura vreunui colaborator operativ, fiindcă aceștia au regula lor sacramentală: torturtează, umilește cît le vine, dar „țineți-vă limba după dinți”. E adevărat că dispunem de o vagă informație că arareori, pe undeva, se mai pornește și cîte o acțiune penală împotriva acestor călăi, dar informația privind elucidarea acestor cazuri Procuratura Generală a Republicii Moldova nu prea dorește s-o facă publică..
Orice om înzestrat cu știință și conștiință e în drept să se întrebe: oare chiar nu există legi care să reglementeze cu destul discernămînt păcatele noastre? Ar fi păcat ar fi să spunem că nu. Există. Articolul 21 din Constituția R.Moldova stipulează: “Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.” Articolul 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York pe 10 decembrie 1948, la care Republica Moldova aderă la 28 iunie 1990, spune: „Nimeni nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
Mai există și alte legi, dar ce folos din ele? La noi – ca la nimeni. Generația mai în vîrstă ține minte, probabil, că prin anii 70 al secolului trecut, pe ecranele cinematografelor era prezentat un documentar realizat de regizorul M. Romm pe baza crimelor comise în timpul celui de-al doilea război mondial în lagărele de concentrare fasciste și întitulat „Fascizmul obișnuit”. Or, ceea ce se întîmplă azi prin penitenciarele polițienești din Republica Moldova, în primii ani ai noului mileniu nu-i altceva decît o actualizare a ceea ce ține să ne demonstreze regizorul că s-a făcut în prima jumătate a secolului trecut. Trecutul se uită, iar polițiștii acționează... Bărbați tineri, în scurte negre, tunși chilug, plasați în birouri, cu fotografiile odraslelor și ale soțiilor sub sticlele de pe mesele de serviciu, vorba ceea, mențin ordinea publică. Mai mult nu se poate tăcea. În Republica Moldova se pare că timpul s-a oprit în loc. Ba mai rău, s-a întors înapoi, amintindu-ți de anii 1937, 1940, 1949... Însiși colaboratorii din administrația Ministerului de Interne, sunt de părerea, că în perioada sovietică, după anii 50 al secolului trecut, în R.S.S.M. era mai multă democrație decît acum. Dacă vom continua să tăcem ajungem curînd în evul mediu, sclavagismul prosper... Probabil, că simte aproape oricine pe propria piele că trăiește în una dintre cele mai sărace țări din lume, țară care a umplut lumea cu cel mai mare număr de imigranți și prostituate. Iar acei politicieni, cu stagiu de un deceniu în Parlamentul nostru, dacă n-au izbutit să amelioreze cît de cît viața omului simplu, îndeosebi acel de la țară, nu-mi rămîne decît să strîng din umere, ca majoritatea dintre cititorii noștri. Sau să mă împac cu proverbul știuți de tot: „ Din coadă de cîine nu mai faci sită de mătase”. Unicul lor merit este că, se învață a înstrăina bine pămînturile strămoșești ukrainenilor, sau să federalizeze țara, găsind argumentele lor. Nu se mai uită la ceea ce pot face Þările Baltice, Georgia, au uitat cu desăvîrșire despre odiosul pact Molotov-Ribbentrop, pe care ar treebui să-l repare cu Rusia și Uktaina. Ei, dar acestea sunt probleme globale și, din păcate la ora actuală, nu are cine să o rezolve, nu avem nici un politician, o grupare politică ce ar fi capăabilă să facă aceast lucru. Poate din aceste considerente, avem la zi realitatea pe care doresc să v-o prezint. Pe baza mărturiilor mai multor cetățeni, cu durere în suflet, țin să afirm că Republica Moldova mai este și țara călăilor. Am impresia, uneori, că trebuie să stai în casă, ca iepurașul în vizuină, și să nu ieși afară. Cum apare un mic motiv, de cele mai multe ori absolut nejustificat, grupul operativ de investigație te va reține și îți va întocmi un proces-verbal... Sunt frecvente cazurile,cînd acești băieți cucuieți îți pot strecura în buzunare cîteva grăuncioare de narcotice sau când tu însuți poți nimeri într-o situație penibilă... Cineva îți dă niște bani falși și tu, fără a ști, mergi la o casă de schimb valutar sau la un magazin și, devii imediat ... inculpat. De aici se încep peripețiile... Cînd ești reținut, evident nedumerit, încerci să-ți dovedești nevinovăția, devii derutat, perplex... Dar, „operativii” nu știu să asculte. Acuzîndu-te de încălcarea ordinii publice (!) sau că ai opus rezistență poliției, după ce te vor bate pînă la sînge, te vor conduce în fața instanței de judecată, cerîndu-i acesteia să-ți aplice un arest administrativ pe un termen de pînă la 15 zile. Instanța de judecată la rîndul ei influențată de interesul polițistului, nu se prea ostenește să examineze și să aprecieze diferențiat fiecare caz în parte așa cum cere legea, ci execută docil ( în majoritatea covîrșitoare) cererea poliției astfel punînd semnul egalității între o crimă abominabilă, și o simplă înjurătură de năduf. Iar în lipsa unei justiții independente „operativnicii” își „perfecționează metodele”. Astfel membrii acestor grupări rețin omul, îl încarcerează și-l supun torturii, fără a se legitima. Rudele reținutului ( arestatului) adeseori apelează la serviciile unui avocat și, atunci acesat se adresează la poliție pentru a obține o întrevedere cu cetățeanul respectiv, colaboratorii operativi, fac tot posibilul, prin diverse mijloace, de a nu se întîlni cu cel arestat. Motivele lor pot fi din cele mai neverosimile: ba că persoana dată nu se află în acel penitenciar, ba că șeful este plecat și nu se știe cînd va veni, ba că cetățeanul arestat, în genere nu se află în acel loc, ci e permutat într-o direcție necunoscută etc. Iar operativii încep a-și face serviciul... Aceștia, în majoritatea cazurilor, își desfășoară „activitatea” cu cagule pe figură și îi țin pe reținuți într-un mediu în care nici porcinele n-ar rezista. În asemenea condiții, după ce captivul este mutilat și torturat, supus unor presiuni psihologice greu de imaginat, omul își pierde orientarea și uită pe ce lume trăiește. În primele nopți de arest nu i se permite să doarmă. Chiar dacă arestatul își recunoaște vinovăția, i se spune obraznic: “ În libertate vei bea ceai, cu pîine, iar aici trebuie să te chinui, ca să știi unde ai nimerit…” Asemenea lucruri se petrec fie în subsolurile Departamentului de Combaterea Crimei Organizate, fie în cele ale comisariatelor de poliție din toate orașele și centrele raionale din Republica Moldova, fără nici o excepție. În ianuarie 2004, angajîndu-mă să acord asistența juridică reținutului I.Vărguța din sectorul de poliție Ciocana al capitalei, mergînd la locul de detențiune am rămas șocat. Arestatul era numai vânătăi, mandibula dezbătută, reușind cu greu să-mi spună: „ M-au bătut două seri la rînd. Sîngele meu era împrăștiat prin tot biroul. Aceștia mă puneau să șterg podeala de sînge cu scurta, care mai apoi mi-au aruncat-o la gunoi... N-am putut suporta torturilor bestiale ale polițiștilor și, cu cătușele pe mîini, am sărit prin fereastră în stradă de la etaj ca să sinucid...” Am adresat imediat (în ianuarie, 2004) două petiții la Procuratură, cerînd o expertiză medico-legală în cazul acestui cetățean și să fie trași la răspundere penală cei care au comis fărădelegea. Răspunsul la interpelare l-am primit abea la 26 aprilie 2004 (peste trei luni!), în care atît Comisariatul de poliție, cît și Procuratura de sector ( fără a petrece expertiza medico-legală) mi-au comunica că cele descrise în petițiile mele ... nu au avut loc... În cazul dat, pot să mă „ bucur” că organele de resort și-au onorat obligațiunea și au răspuns, dar de cele mai multe ori, petițiile avocaților de acest gen nici nu sunt luate în considerație. Același lucru îl face și instanța de judecată, cînd le punem pe masă copia acestor adresări, străduindu-ne a demonstra că recunoașterea vinovăției de către inculpat s-a comis de către organele anchetei prin metode nelegitime... Asemenea cazuri, pentru majoritatea avocaților sunt binecunoscute,dar de multe ori nu putem nimic să întreprindem, deoarece Ministerul de interne nu este cointeresat să fie oficializate aceste fapte năstrușnice, dar deja obișnuite ale colaboratorilor săi...
Ca în toată lumea, și în țara noastră există o lege care spune că din momentul reținerii, bănuitul urmează necesită a fi asigurat cu un apărător. Or pentru polițiști, asemenea lege aproape că nu există sau ( în unele cazuri) nu e decît o... glumă. Ce fizionomii crispate și ce zîmbete ironice poartă acești juni ai patriei noastre cu epoleți pe umere! La convingerea mea sunt „eroi” depistați de pe filele romanilor ce descriu torturile din cazematele evului mediu. În decursul anilor am avut ocazia să îi studiez pe colaboratorii de poliție și în alte ipostaze. Mai binezis: cum se comportă ei cu oamenii ce le sunt aproape și dragi. Am avut ocazia să particip la procese de divorț unul din membrii familiei care era polițist din grupările operative. Soția acestuia plîngea și spunea fără a se eschiva că soțul ei a devenit cu anii ...un mutant inuman și imoral... Descendenți cu toții din societatea sovietică, modelatoare a „omului nou”, foști elevi ai școlii de miliție, colaboratori ai KGB, perioada de tranziție sau de democratizare, cum i se mai spune, le-a deschis orizonturi cu adevărat nelimitate, un adevărat viitor luminos. Se crează uneori impresia că scăpați pînă și de sub propriul control, însușind la perfecție arta mituirii, corupției și dezmățul nerușinatei, anume foștii și actualii oameni ai legii au devenit peste noapte businesmani, deținători de acțiuni și de credite nerambursabile, fondatori de firme, hoți patentați, capi ai lumii interlope, figuri centrale în traficul de droguri, în traficul de organe și ființe umane, etc.
Ar fi bine ca să vorbim că metodele de descoperirea crimelor și infractorilor au devenit între timp mai umane sau mai civilizate. Dar , din păcate profesia de ... călău este actuală. Ceea ce se petrece în timpul reținerii persoanelor prin penitenciarele poliției, din spusele, celora pe care îi apăr au denumirile lor(!).
După cum ni le-a descris cei care n-au să le uite toată viața, prima ar constă dintr-o tiradă crîncenă de pumni și picioare, de așa manieră, încît omului i se pricinuiesc dureri crunte, i se frînd coastele i se dezbîrnă mandibula și i se fracturează rădăcina nasului. Tot atunci i se mai pot înfibge ace sub unghii... Pentru ca pătimitul să nu-și exterioreze durerile prin țipete și vaiete disperate, polițiștii au pregătită din timp masca antigaz, ascunzîndu-i capul în ele.
A doua zi, cînd avocatul vine în celula reținutului, ochii lui descoperă o priveliște oribilă. Deslușește o figurină de om cu fața ca tăciunele umflată și cu ochii vineți, înfundați în orbite, tremură din toate încheieturile, nu poate bea, nu poate mînca, abea de îndrugă ceva cuvinte lipsite de careva legătură logică. Totuși, află pînă la urmă că nenorocitul a reușit între timp să facă o declarație în scris asumîndu-și pe hîrtie toate învinuirile ce i s-au impus, care învinuire vor servi ulterior drept materiale probante pentru formularea și pronunțarea sentinței de acuzare. Întru lămurirea celor ce s-au întîmplat în privința stării fizice a inculpatului, avocatul, precum am mai amintit, roagă medicii să-i prezinte rezultatele expertizei medico-legale pe care, desigur, le poate primi ( dacă acest medic nu are altă indicație tot de la polițiști), dar nu mai devreme decît peste două-trei săptămîni, cînd mare parte din leziuni se cicatrizează și starea omului revine parțial la normal. Zădarnică se dovedește și încercarea avocatului de a obține de la medic, cel puțin respectarea legii, dacă nu și a jurămîntului lui Hipocrat. De obicei, bieții medici ce lucrează pe lîngă penitenciare, strîng capul între umeri, dîndu-ți de înțeles că se află în supunerea administrației care poate, în orice moment să-l elibereze din serviciu. Încearcă să înțelegi care rău e mai bun: moartea prin tortură corporală ori moartea de foame.
Dar pentru a diminua riscurile ce și le asumă în fața legii atît polițiștii cît și medicii, primii recurg la perfecționarea metodelor de schilodire a reținuților întroducînd în practică una nouă, intitulată sugestiv — TELEFON. Conform mărturiilor mai multor pătimiți , metoda de pe urmă nu e într-atîta de originală, fiind folosită masiv, în 1992 și în perioada ulterioară, de cazacii smironoviși, împotriva prizonierilor capturați din rîndurile luptătorilor pentru integritatea Moldovei, inclusiv a membrilor grupei Ilașcu. În cazul acesta de mîinile sau de picioarele deținutului sînt legate două fire ale căror capete opuse sînt conectate la un izvor de curent electric. Executorul se instalează comod într-un fotoliu și începe bătaia de joc. Lui nu-i rămîne nimic de făcut decît să pună în mișcare o manetă, ce e de fapt o pîrghie de mînă cu care conectează firele de sursă și tot reglează nivelul tensiunii, iar persoana electrocutată devine o jucărie care, cuprinsă de convulsii, se zvărcolește în spasme pînă-și pierde cunoștința. După aceasta bravii colaboratori de poliție se apropie de victimă, o stropește cu apă și, cînd aceasta dă semne de viață , încep a răcni isteric și a-i cere să-și recunoască vinovățiile. Desigur, că de la acest fel de tortură, nu rămîn amprente și, oricît de convingător s-ar plînge ulterior persoana maltratată, nici un medic legist din lume nu-i v-a putea depista careva urme rămase.
O altă metodă de tortură, a fi Morișca, sau Rîndunica, de la rusescul Lastocica. Omul reținut de poliție este legat ghem de mîini și de picioare de o rangă, instalată pe un suport din două mese și lăsat să atîrne cu capul în jos. În această poziție, este lovit crunt cu reteveiul peste corp. Mai ales peste tălpi și fese. În dependență de caz, „operativii” pot să urce pe spatele omului, pentru a-i mări greutatea, producîndu-i dureri insuportabile în șira spinării. În tot timpul acesta încarceratului i se ordonă soldățește să recunoască crima de care e bănuit, în caz contrar, e amenințat cu moartea. Dacă victima se împotrivește și tace, călăii îl lasă să atîrne în poziția “ rîndunicii”, pînă își pierde cunoștința.
Dacă nu-i rîndunica, se aplică scîndurelele, sub care sînt puse bucăți de pufoaică sau alt material moale. Așezat între scînduri și corpul uman acest material are menirea de a nu admite apariția năsăditurilor ori altor semne în urma loviturilor cu un ciocan de lemn ce se aplică pe spate și pe piept, în regiunea plămînilor, rinichilor, ficatului și altor organe de importanță vitală. Efectul acestui fel de tortură, la fel nu lasă amprente exterioare și, oricît de mult ar vrea să-și facă dreptate, persoana, nu va dovedi instanțelor că a fost victimizată.
În șirul lung al modalităților de tortură se înscriu și loviturile aspre cu reteveiul și bastonul de cauciuc în tălpile picioarelor, în așa mod, încît omul nu poate merge. Afară de aceasta, precum se știe din medicină, anume în tălpi sunt concentrați toți nervii sensibili ai organelor interne: rinichii, inima, ficatul, splina, fierea… Așadar, după o serie de astfel de maltratări, după o anumită perioadă, omul se îmbolnăvește, fiind scos din circuitul vital pentru mult timp, dacă nu chiar pentru totdeauna.
Mai am în registru o metodă de supliciu, nuimită sticlele. Sticlă e doar un fel de a zice fiindcă, de fapt, e vorba de vasele din plastic, cu care Moldova a fost umplută în perioada de tranziție. Acestea sunt umplute cu apă obișnuită de la robinet și folosite drept instrument de stoarcere a informațiilor de la cei bănuiți de încălcarea legii. Izbindu-le puternic de capul, de pieptul, de burtă, de alte organe ale omului, aceste sticle au efectul bastonului de cauciuc. Adică produc dureri îngrozitoare, poate să-ți dezbată și creierii, dar nu lasă nici o urmă doveditoare.
Iar dacă deținutul se plînge sau de se găsește un avocat insistent, care încearcă să atenționeze încălcarea legii, se alcătuiește un proces verbal, precum că deținutul, în timpul reținerii, a opus rezistență, iar articolulul 37 din Codul penal al RM stipulează: “Nu constituie infractiune fapta, prevazută de legea penală, savîrsită în scopul reținerii persoanei care a comis o infractiune si al predarii ei organelor de drept.”
Din explicațiile unui client de-al meu, am aflat că persoanele incarcerate în penitenciare, se umplu de frică, mai ales după terminarea orelor de lucru ( 9-18), după ce nacelnicii pleacă acasă. De ce? Arestații, sunt ținuți în celule la o evidență strictă, iar invitarea la interogatoriu se efectuază conform semnărilot făcute într-un registru special. Să zicem, dacă persoana reținută este chemată de către un procuror, avocat, judecător,se fac însemnări în registru. Adică, se poate de constatat cine a avut cu această persoană întrevedre. Dar, precum am spus, operativii, după ce ziua de lucru se încheie, continuă interogatoriul lor… Și au tot dreptul. Doar că ei... adeseori, fiind în cîrdășie cu santinelile din penitenciar, îi scot neoficial din celule și-i interoghează la ei în birou. Chemarea reținutului acolo , la etaj, se face fără semnăturile respective în registrul de evidență. Cei din celulele știu: dacă persoana a fost chemată de către polițiști după orele 19, înseamnă, că va fi supusă torturilor. Tot de la clientul meu am mai aflat că “operativii” pot să te închidă într-o odaie întunecată, să te lege de mîinile încătușate de calorifere, să te dezbrace și să te lase ca să te mănînce toată noapte musculițele, țînțarii, sau te lasă să respiri clor care se presoară insistent peste podeaua de beton… Sunt cazuri, cînd unii “ bănuți” sunt duși pe mal de iaz, iarna și-i scufundă, sau îi poartă prin păduri amenințîndu-i în fel și chip…Spre ziuă deținutul este adus iarăși în celulă, fără a se face consemnarea în registru. Șefii de nu știu despre năzdrăvăniile subalternilor, dar asta nu este o regulă absolută. Procedura ( de a evita înregistrarea) se face cu scopul protejării operativilor, pentru că atunci, cînd vine vreo verificare să nu poată depista probe ce ar confirma activitatea voluntaristă a “călăilor”. Dacă cineva manifestă interes, răspunsul oficial, juridic confirmat este că față de persoana în cauză nu au fost aplicate nici un fel de măsuri nelegitime, cu atît mai mult n-a fost supusă torturii, deoarece nici n-a fost scoasă din celulă!
De aici putem concluziona că torturile, utilizate masiv de către organele de interne ale Republicii Moldova, de multe ori fără știrea administrației locale constituie-- un secret de stat. Faptul în sine, însă, este bine cunoscut în sferele superioare ale puterii de stat și acceptate tacit de ministerul de interne, procuratura generală, de parlament, președinție, guvern. Pornind de aici mantia secretizării a fost așternută și asupra mai multor hotărîri ale Curții de Conturi privind executarea frauduloasă a bugetelor parlamentului, preșidenției, a Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției ș.a.descrise cu atîta zel în mass-media de la noi.
De ce tăcem? De unde atîta pasivitate, indiferență? Avem mii de juriști, universități, academii de poliție, o armată întreagă de doctori în științe juridice. În capitală activează Comitetul Helsinki pentru apărarea drepturilor omului, mai multe partide politice, o sumedenie de ONG-uri, chemate prin menirea lor să reacționeze și să stopeze aceste fărădelegi. Oare nu ne dăm seama că pasivitatea noastră de azi, poate aduce prejudicii serioase calității vieții de mîine a copiilor și nepoților noștri? Unde-s cinstea, demnitatea, moralitatea umană, în definitiv, dacă noi ni le lăsăm batjocorite mojicește?
În această ordine de idei, este cazul să amintim cum organele de drept din Republica Moldova continuă cu îndîrjire să nu reacționeze și să treacă cu vederea cazul lui Vasile Vîșcu, care în timpul anchetărilor a fost supus unor torturi antiumane, aplicîndu-i-se substanțe psihotrope, care i-au degradat starea sănătății. S-au scris numeroase articole în aceast subiect, s-au adus dovezi incontestabile. Notificarea în cauză o puteți citi în cartea întitulată “ Bătălia pentru demnitate”, semnată de Vasile Vîșcu editura “Litera”, 2003 (pag.212-213), unde este reprodus un document oficial ce confirmă aplicarea asupra sa a unor turturi inumane…Cu toate-acestea justiția noastră independentă nu găsește de cuviință să revizuiască dosarul, cazul constituind o măsluire comunistă strigătoare la cer. Atunci cînd la Curtea Supremă de Justiție, la Procuratura Generală, am insistat ca dosarul să fie revizuit, iată ce mi s-a răspuns:
-- Dacă-l reabilităm pe Vîșcu, va trebui să-i restituim apartamentul, lucrurile confiscate… Iar pe urmă cîți de alde dînsul vor cere să fie reabilitați…
Argument convingător, nu-i așa?!
Iată o mostră de gîndire comunistă, primitivă și anacronică. De unde își trage obîrșia? Simplu ca buna ziua: de la Lenin și Stalin, ambii foști deținuți, pușcăriași, dar și fondatori ai unui stat criminal. De la instituirea pușcăriilor, Gulagurilor, satrapii secolului XX au deprins marea mașinărie a torturărilor, ridicînd-o la nivelul unei politici de stat… Același lucru îl putem spune și despre Adolf Hitler, care la fel a fost pe vremea lui pușcăriaș, apoi furerul Germaniei care a contribuit masiv la răpirea Basarabiei de către ruși șu uktaineni, la maltratarea milioanelor de oameni nevinovați prin declanșarea celui de al doilea război mondial. Eu cred că în orice faptă criminală există vinovat sau vinovați. Chestia e doar cum aplicăm talentul, îndrăzneala de a-i depista, de a-i pune la respect, de a-i aduce pe banca acuzaților. Totuși mizez că suntem o națiune deșteptă, care odată și odată vom face acest lucru.
Ne complacem în indiferența noastră, știind, că rușii ( cu susținerea tacită ale politicienilor de la Kiev) au declanșat războiul din Transnistria, că în stînga Nistrului cu concursul Rusiei se ptomovează o politică de genocid contra băștinașilor prin interzicerea studierii limbii, istoriei, literaturii românilor; tot acolo grupări criminale vind armament, teroriștilor mondiali, iar politica noastră externă, așteaptă mana cerească. Problema Basarabiei în lumina odiosului pact Molotov-Ribbentrop în contactele diplomatice cu Rusia și Ukraina nici nu există la ordinea de zi. S-a uitat completamente de aceste lucruri. DE ce? Oare este un lucru normal pentru societatea politică de la noi?
Departe e de mine gîndul că la combaterea crimelor nu trebuie să fie aplicate metode speciale. Corupția, crima organizată, terorismul, banditismul trebuie să fie combătute, demascate numai prin mijloace legale. Și nicidecum prin corupție, crimă organizată, terorism și banditism cum, din păcate se mai procedează pe alocuri. Aplicîndu-i-se metodele descrise mai sus, persoana recunoaște de multe ori o vină pe care nu a săvîrșit-o. Or, justiția veritabilă, a treia putere din stat , dar neaservită acestuia, trebuie, precum am mai spus, prin procedeie legale, să dovedească vinovăția sau nevinovăția individului. Dar nicidecum prin aplicarea torturărilor. Altfel, ajungem la ce avem de iure și de facto: să fie create pușcăriile pentru oameni neapărați, nevinovați uneori, iar criminalii adevărați să se plimbe în mașini de lux și să-și construiesc palate din banii publici.
Călăii au venit și de la Kiev și din Rusia, cînd ne-au invadat țara noastră, rupîndu-ne de la matcă în două rînduri: în 1940, apoi în 1944, după care și și-au bătut joc de popor, deportînd mii de oameni harnici și cinstiți, nimicind, intelectualii, închizînd preoții prin beciuri și temnițe securiste… Progeniturile acelor călăi de ieri stau și astăzi la Tiraspol jucînd cu impostorii de la Kremlin teatrul absurdului.Mai mult, armata de ocupație rusă rămîne și în continuare în Republica Moldova. Am citi în presă declarația făcută de președintele Comisiei pentru apărare a Dumei de Stat a Rusiei, general-colonel V.Zavarzin, conform căreia Kremlinul își v-a menține trupele rusești în Transnistria din „ interese de securitate națională.” Absurdul existenței noastre mai constă și în impresia că timpul trece pe-alăturea de noi. În Republica Moldova a crescut o generație nouă de intelectuali, care călătoresc peste hotare, în Occident, cunosc, știu foarte bine cine ne sunt ocupanții, dar se pare că joacă și ei după melodiile „ceastuștelor”. Priviți cît de liber și comod activează colaboratorii ambasadei Rusiei de la Chișinău, fac vizite separatiștilor, lansează declarații, care contravin normelor etice, Constituției statului, iar ambasadorii Rusiei de la Chișinău, prin comportamentul lor politic sunt adevărații guvernatori, afirmînd în mod fariseic, cinic, cu zîmbetul pe buze, că diferendul transnistrean, nu este trebușoara Rusiei, uitînd cu desăvîrșire că ex-președintele Dumei de Stat Gh.Selezniov, de la tribuna Parlamentului chișinăuian a declarat contrariul… Poate este ceea ce merităm. Am impresia că majoritatea păarlamentarilor noiștri sunt ex-securiști din KGB, iar Rusia, precum e binecunoscut este succesorul URSS. În orice caz parlamentarii noștri sunt atît de transpoarenți și vădit afiliați la această organizație. Vreau să afirm că niciuna din democrațiile occidentale nu-și coinstruiește legislativul, clasa sa politică, din securiști. La noi, din păcate, realitatea este cea, pe care cu adevărat aveam s-o aflaăm maoi tîrziu. Dești, vreau să concretizez că realitatea o avem în față, dar actorii politici vor fi depistați, cu adevărat mai departe. Deocamdată m-am convins că nu aveam oamenii noștri ce ar apăra Patria, Istoria, Demnitatea noastră națională... Totul este înclinat spre Moscova, iar acest lucru nu miroase a respectare de lege constituțională. Deci, există crima dar lipsește pedeapsa! În loc ca Rusia să ne reparare pagubelor pe care le-a pricinuit pe parcursul unei perioade de timp insuportabile de lungi, evaluarea aproximativă a cărora de altfel, au și încercat s-o facă regretații martiri ai neamului nostru Gheorghe Ghimpu și Alexandru Usatiuc-Bulgăr, ea caută să ne jăcmănească în continuare, în numele unor interese de „securitate națională” născocite și păguboasă. Uneori am impresia că demnitatea noastră în fața „fratelui mai mare” se află la nivelul zero. Urmăriți, cum Þările Baltice, avînd perseverența și demnitatea națională, din cînd în cînd îi declară pe obraznicii diplomați ruși persoane non grata. La noi așa ceva nu se poate întîmpla, fiindcă ei, diplomații ruși, fac totul ca noi să devenim persoane non grata în țara noastră.
Prezența trupelor rusești în Moldova, menținerea de către Kremlin al regimului separatist de la Tiraspol, constituie nu altceva decît o activitate de călău. Călăii totdeauna ascund sub masca lor esența de terorist, chiar dacă zîmbetul lor încearcă să le înflorească mereu pe chip. De la un timp, magazinele noastre sunt împînzite de rusoaice tocmai din Rusia, care nu vor să vorbească limba română. La etajul doi, în magazinul “ Gemenii” din centrul capitalei împreună cu fiicele mele am mers să le procur haine. Spre uimirea mea nimeni din acele vînzătoare nu doreau să-mi răspundă în limba română. “ Din principiu” , mi-a zis una obrazinc. N-am dorit să acutizez conflictul, dar am rămas cu impresia că numai în rezultatul acestor acte diversioniste pe care le țese Rusia pe teritoriul nostru, anume ea stimulează apariția elementelor teroriste, prin politica ei neocolonialistă, agresivă față de tot ce este românesc în ținutul nostru, Moscova pierde cu fiece zi imaginea unei țări democratice. S-au schimbat timpurile, au venit noi generații, care simt și prin somn cum politica neocolonialistă pute a minciună. Și dacă noi, deocamdată nu avem politicieni patrioți, cu dragoste față de acest popor, acest fenomen este vremelnic. Cît o să mai mișune printre noi călăii aduși cîndva de politica rusească, noi, cei născuți pe acest pămînt ( indiferent de naționalitate) avem dreptul de a cere izbăvire de acțiunile lor,spre a înainta către deplina libertate și siguranță constituțională. Copii noștri, nepoții, constituie o generație dornică de a cunoaște adevărul, istoria.Casa naționalităților, membrii societății “Ravnopravie” trebuie să inițieze o campanie ca pe locul unde azi se înalță cinematograful „Moscova” să fie restabilită cea mai veche catedrală moldovenească din Chișinău, aruncată în aer de Kremlin la sfîrșitul anilor 60 al secolului trecut. Reconstruirea locașului sfînt, de o mare valoare istorică pentru urmași, să fie făcută din banii Rusiei, gest ce ar constitui un mic aport la diminuarea multiplelor crime comise de Moscova în ținutul nostru.
În interesul democrației din Europa este necesar ca organisemele internaționale ce activează pe teritoriul R.Moldova să atenționeze lumii despre interzicerea aplicării torturilor față de persoanele reținute în cazematele penitenciarelor. Cei care s-au prea încălzit pe lîngă ONG-urile de toate felurile din Moldova, ar fi bine să se mai deplaseze cîte odată prin celulele penitenciarelor, în miez de noapte ca să asculte, răcnetele oamenilor neapărați, supuși ordaliilor. Așadar, s-au săvîrșit în trecut și se mai săvîrșesc și în prezent diverse crime. Dar de ce ar trebui să le mai sporească și „ operativii”? E.Hemingwey afirma:„ Omul nu-i făcut să fie înfrînt. Omul poate fi nimict, dar nu înfrînt.” Ajungînd la vremea cînd în societate va fi stîrpită profesiunea de CÃLÃU, abea atunci vom putea răsufla ușurați: că nu-i de tot pereclitată Democrația