Când “femeia albastră” are 33 de ani
sau
Cum se scrie poezie cu mâna unui pictor


Femeia albastră ar fi trebuit să se cheme 33. Femeia albastră este, de fapt, o fostă “femeie neagră”. Femeia albastră e mută de teamă - și de aceea scrie, scrie, scrie- și albă de așteptare - și de aceea fuge, fuge, fuge, colorându-și singurătățile, mai mult sau mai puțin reale și aerul dimprejur… Aleargă printre prieteni, printre umbre, printre casele Bucureștiului vechi, printre pânze, culori și pensule de sub care simte mereu respirația altei femei… Ce bine că această cursă nebună pare să nu aibe capăt, că această spaimă pare să lăstărească în fiecare anotimp - altfel, așteptarea ei n-ar mai rodi fugă, scrisul s-ar muta în vorbe zburătoare-n vântul celor patru zări, iar eu m-aș simți mai săracă, mult mai săracă, atunci când ar trebui să (mai) scriu despre poezie și poeți.
Femeia albastră este cel de al nouălea titlu cu care poeta Clara Mărgineanu își lungește lista de volume de versuri, nopțile_de_una_singură și cafeaua neagră a unor (aparent) nesfârșite zile fără iubire. Iubirea așa cum o vede ea: vibrantă, paroxistică, pirogravând în destin dantelării dintr-un alt secol. Iubirea care naște continente sau dărâmă imperii, schimbă cursul apelor sau topește ghețari, provoacă mutații organice aproape, omul ajungând să trăiască, în poezia ei, când cu o jumătate de suflet, când cu două inimi, când cu aripi în loc de brațe, când cu o cruce spinoasă, din lemn de trandafir, în locul dreptei care scrijelește “ această rană pe hârtie”.
Aș putea foarte bine să mă rezum la două – trei idei despre construcția acestui nou volum de poezii, despre scriitură în sine, despre teme, formă, conținut, raportându-le, ordonat și militărește, pe toate, la generația din care poeta ar trebui să facă parte - dar nu face. Cred că sunt alții mult mai avizați decît mine pentru etichetări de genul acesta, mie dați-mi voie “să scriu” omul din spatele cuvintelor, din spatele fiecărei disperări ascunse în fiecare poem. “Scriu” sau “pictez” acest om, până când am să adun 44 de portrete în cuvinte (obligând astfel, poetul, să mai nască alte 33, 34, 35 de titluri), cu care să încarce pereții sufletului (ei) frumos, de pe care viața smulge uneori, cu furie, poveștile de dragoste ca pe afișele vechi de cinema.
Se spune “nu-i luați poetului singurătatea, tristețile” sau, dacă vreți, iluzia acestor singurătăți, acestor tristeți. Cu ce drept să le umplem viața de micile bucurii cotidiene, când în ei se împerechează, ca la sfîrșit de lume, cu sclipiri de geniu, fulgerele inefabilului?
Femeia albastră s-a lăsat tăiată în felii, ca un tort de nuntă, la lansare, fiecare prieten, invitat sau musafir accidental primindu-și porția de zâmbete și versuri. Lansarea cărții a mai avut două personaje sub reflector- pictorul Marcel Bunea, cel care a realizat atât grafica interioară, cât și coperta I-IV (de altfel, cu aceeași frumoasă partitură și la volumul Fata de asfalt, al aceleiași Clara Mărgineanu, lansat în februarie 2005) și o foarte talentată exponentă a generației tinere de pictori, Rodica Ion, care a expus la lansarea cărții mai multe lucrări într-o cromatică predominant albastră, spunând despre acestea:”fiecare tablou este o altă Femeie Albastră!”.
Din siniliul acestor versuri au gustat personalități ale lumii literare și mass-media, ale scenei, ale boemei bucureștene: prozatorii și jurnaliștii Constantin Stan, Ioan Groșan, Iolanda Malamen, Cornelia Maria Savu, Aurel Maria Baros, Stela Covaci, actrița Cristina Stamate, care a oferit și un recital de poezie din volumul-vedetă, Crina Matei - o tânără actriță care are “ghinionul” de a fi atât de frumoasă, încât cu greu te mai poți concentra pe evoluția ei scenică (a și recitat, de altfel, din același volum Femeia albastră), actorii Andrei Peniuc (el însuși posesorul acelei fibre speciale care face din om un poet), Valentin Păunescu și Cătălin Mirea (Teatrul Mundi), ultimii doi performând și muzical pe scena serii, (sunt membri ai grupului Pontice, exponent de muzică veche din spațiul european), fascinantul Marius Mihalache, care a vrăjit, pur și simplu, asistența, cu un moment muzical la celebrul lui țambal alb (nu s-au cîntat piese de jazz, blues, muzică clasică și folclor mai frumos și mai inedit decît acum, la acest instrument și dacă s-a întâmplat, mai mult ca sigur interpretul era tot Marius Mihalache), Mihai Mărgineanu - un personaj absolut inedit și foarte en-vogue în sectorul muzical autohton ( e celebru pentru că “ îl iubește femeile și e moarte dupe el”), de altfel, chiar vărul personajului principal al serii, jazzmanul Mircea Tiberian (cum ar fi putut lipsi de la un eveniment direct legat de Marcel Bunea, de care 'l leagă peste 30 de ani de prietenie?). Au fost prezenți și filosoful Mihai Șora și politicianul Varujan Vosganian (și, totuși, dacă exită o ființă eminamente apolitică în România, acesta este chiar Clara Mărgineanu ), acest maestru al pietrei si prieten al culorilor - sculptorul Vlad Ciobanu și, Doamne, câte alte nume despre care s-ar putea scrie, în parte, dacă nu cărți ( de fapt, de ce nu?), cu siguranță interviuri în serie.
Femeia albastră și-a dansat valsul până la capăt, în “ringul” ospitalier al Art Jazz Club-ului din inima capitalei și înțeleg să-i amintesc (pe unii încă o dată) aici pe cei ce au făcut posibilă această seară, această carte: Clara Mărgineanu - autor, Marcel Bunea –concepție grafică și desene, Rodica Ion – expoziție de pictură la tema serii, Gavril Þărmure – editor (editura Charmides, Bistrița), Ioan Cristescu – redactor de carte, Emilia Velcu – tehnoredactare și gazda acestui festin al cuvintelor frumoase, A. Andrieș (patronul Art Jazz Clubului).

Loredana TUDOR-TOMESCU