Romanul Doinei Popa, „Rugăciune de iertăciune” (Editura Andrew, Focșani, 2008), ar putea fi încadrat în specia romanului psihologic, de introspecție, dacă prozatoarea s-ar fi oprit numai la criza existențială prin care trece personajul ei. De fapt, Maria, o banală funcționară, plictisită de traiul anost, măcinată de lipsa de perspective și de meschinăria lumii în care trăiește, experimentează nu numai coborârea în adâncurile ființei sale, în scop terapeutic, ci și o călătorie spirituală, al cărei scop nu este psihanaliza, sondarea propriului abis, ci descoperirea a ceea ce este profund uman și aparține de mit, tradiție și memorie colectivă. Filosofia se împletește cu religia și cu metodele moderne de investigare a zonelor abisale, astfel că rezultatul este o proză de bună calitate, a cărei miză rămâne recâștigarea demnității, a echilibrului, împăcarea cu sine și cu lumea, înțelegerea și acceptarea raportului dintre sine și univers.
Personajul parcurge mai multe trepte până să ajungă la iluminare. Va porni de la autoclaustrare, de la curățarea minții și a sufletului de reziduurile cotidiene și va continua cu exerciții spirituale, forțând un teritoriu pentru care singură mărturisește că nu are suficientă pregătire.
Doina Popa preferă narațiunea sobră, exactă și limpede ca un raport clinic, neimplicându-se în niciun fel în tribulațiile personajului. Ipostaza de narator omniscient permite dezvăluirea celor mai intime resorturi ale personajului, dar frapează răceala – semănând mai degrabă cu aceea a unui medic sau a unui om de știință – și lipsa de preocupare pentru încărcătura afectivă, pentru manipularea cititorului, pentru influențarea, în vreun fel, a desfășurării epice. Citind romanul, nu te gândești absolut deloc la acest narator, care se ascunde atât de bine, încât, practic, ajunge să nu existe, ceea ce reprezintă un adevărat tur de forță.
Că Maria își va descoperi, tardiv și inutil, feminitatea, că-și dovedește sieși forța interioară, capacitatea de a stăpâni o situație, de a controla desfășurarea ei, de a se opune atunci când evenimentele par să-și piardă logica, nu reprezintă, de fapt, intenția epică / miza ascunsă a romanului.
Mai importantă pare a fi experiența extrasenzorială pe care-o trăiește personajul, modul în care, căutându-se pe sine, ajunge într-un spațiu incert, straniu, în care religia autohtonă se întâlnește cu empirismul modern, cu filosofia și cu psihanaliza.
Maria își induce starea de transă hipnotică pentru a descoperi, în subconștient, ce anume a determinat evoluția ei ulterioară, eșecul, suferința, singurătatea. După ce ratează o poveste de dragoste și apoi o căsnicie, ambele nefericite, personajul devine un fel de robot incapabil să iasă „din program”. Convențiile sociale, regulile stupide de integrare în grup, formalismul relațiilor cu ceilalți devin, la un moment dat, insuportabile. Singură într-o lume pe care n-o mai suportă, femeia încearcă să se înțeleagă pe sine, să afle unde și când anume a greșit, când anume, în existența ei, a apucat-o pe drumul nepotrivit. La cei 48 de ani ai ei este hotărâtă să se împace cu sine și s-o ia de la capăt, fără niciun ajutor dinafară. Speranța că va găsi în subconștient cauza relelor se va împlini destul de repede, întrucât, ajunsă în ceea ce ea numește „nivelul de bază”, femeia va da cu ochii – la propriu – de ceea ce o măcinase ani în șir. Fostul iubit, care îi pusese la încercare și răbdarea, și caracterul, și afecțiunea, și valorile, se materializează și chiar, într-o mare măsură, reușește să preia controlul.
Doina Popa stăpânește foarte bine tehnica narațiunii și nu cade în derizoriul telenovelistic al „mesajelor de dincolo” și al întâlnirilor cu morții. Personajul pe care-l construiește înțelege diferența dintre real și imaginar și nu confundă planurile, păstrează tot timpul o fărâmă de luciditate, atâta cât să se poată întoarce în lumea reală și să nu-și facă sieși rău.
Accentul nu cade pe această experiență – mai curând mistică – a întâlnirii cu un suflet care n-a reușit să-și găsească odihna / drumul spre liman. Este preluată credința populară conform căreia cei care mor năprasnic rămân vreme îndelungată în lumea noastră, chinuiți, până ce li se dă dezlegarea și trec dincolo, la judecata cea de apoi. Niki este împușcat de un milițian corupt care inițial se angajase să-l treacă peste graniță (aceasta în vremea de dinaintea Revoluției) și rătăcește pe pământ până ce „experimentul” Mariei îi permite să ia legătura cu cei vii. Maria devine, cumva fără voia ei, un fel de Vitoria Lipan, a cărei datorie creștinească este să găsească făptașul, să-l pună să-și recunoască public vinovăția și să fie pedepsit. Abia apoi femeia trebuie s-o caute pe măicuța bătrână (trimiterea la baladă este evidentă) și să aibă grijă ca rămășițele celui ucis să fie înmormântate după datină. Ritualul propriu-zis de înmormântare lipsește din roman, deși Maria este pusă de două ori în situația de a jeli: o dată după tatăl dispărut din cauza răutății lumii, o dată după iubitul nesăbuit care-o terorizase în tinerețe cu duplicitatea lui.
O bună parte din roman de desfășoară sub formă de dialog / înfruntare între cele două personaje aparținând unor lumi diferite. Maria nu acceptă cu ușurință împăcarea cu acela din cauza căruia întreaga ei existență fusese dată peste cap, mai ales că partea rămasă trează în conștiința ei o avertizează tot timpul că nu are mijloacele necesare pentru a ieși nevătămată din experiment. Personajul nu-și pierde mințile poate și datorită „rugăciunii de iertăciune”, care, îmbinată cu „rugăciunea inimii”, devine o modalitate eficientă de a echilibra realul și imaginarul, de a învinge boala sufletului și fierbințeala închipuirii: „Într-o zi, în disperare de cauză, am stat în genunchi în fața unei lumânări aprinse și am spus Rugăciunea inimii, Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa, după mare mila ta, auzi-mă și mă miluiește, până când a ars toată lumânarea și atunci m-am culcat pentru prima oară împăcată. Este foarte important să-ți cureți mintea de zgură, s-o stăpânești, să n-o mai lași să macine în gol toată neghina cu care îți împovărează și sufletul și inima. Mintea asta, ca un fluviu subteran, nu mai știu cui aparține comparația, care te trage în jos. Repeți rugăciunea și-ți umpli spațiul minții și în felul acesta gândurile rămân în cușca lor, neformulate, și un gând care se pierde devine un câștig pentru suflet”(p. 145).
Dacă-l considerăm pe Niki simplă proiecție interioară, atunci dialogurile cu el devin un dialog al personajului cu sine, dezvoltat în scop terapeutic, dar aceasta ar diminua valoarea romanului. Insistența pe amănunt, despicarea firului în patru, măcinarea în gol sunt expresii egoiste ale centrării pe sine, cu ignorarea raportului firesc cu lumea și cu fenomenele. Lupta cu depresia, întoarcerea la „linia de plutire” înseamnă asumarea condiției umane, renunțarea la tot ce înseamnă ipostază astenică. Autocompătimirea și lipsa de inițiativă, inactivitatea și neîncrederea sunt drumuri sigure către infern și boală. Personajul trebuie să treacă prin „nivelul de bază”, să stea de vorbă cu Niki și să audă de la el ceea ce îi era teamă să-și spună în momentele de luciditate, pentru ca vindecarea să fie posibilă.
Romanul Doinei Popa este construit cu inteligență speculativă, cu îndrăzneală (mai ales că adesea se merge „pe muchie de cuțit”) și urmărește, credibil și logic, un lung drum al nopții către zi.