Volumul „Locuri din mine” (Editura Olimpus, Râmnicu Sãrat, 2008) este un fals tratat de vânãtoare, termenul având, în poezia lui Valeriu Sofronie, conotaþia de poezie. Cu alte cuvinte, ni se propune, cumva amintind de Pseudokinegetikos, o incursiune pe tãrâmuri estetice, volumul centrându-ºi substanþa ºi structura pe actul de creaþie. Arta poeticã ce deschide volumul are, deopotrivã, tonalitate gravã ºi ironicã: „pãsãrile nu se prind niciodatã / aºa cum spun unii entuziaºti / care au deschis douã-trei manuale de vânãtoare / la întâmplare / ºi îndatã se grãbesc sã punã mâna pe laþ”, sancþionând graba ºi superficialitatea anumitor vânãtori, mulþumiþi, prea adesea, cu o simplã „ieºire” / voiaj / trecere din Oraºul cu un singur locuitor în pãdurea plinã de mistere ºi de înþelesuri a artei adevãrate.
Discursul poetic este structurat ca o cãlãtorie iniþiaticã, în care vânãtorul / poetul pleacã din sine, strãbate un traseu mitic ºi se întoarce în sine, dupã ce a înþeles cã totul se rezumã la gândire poeticã, adicã la raportul dintre eul sãu liric, obiecte ºi fenomene. În prima întâlnire este experimentatã alteritatea: „la urmã se întinde în mine /ca într-o pajiºte cu iarbã proaspãtã / niciodatã nu am ºtiut cã pot sã am atâta iarbã în mine / ºi îmi viseazã visul / pe care îl pãstram pentru urmaºii mei / apoi pleacã // de atunci mã trezesc în fiecare dimineaþã / cu o tolbã de întrebãri la picioare / am aerul cã ºtiu ceva dar în realitate nu ºtiu nimic / o fiinþã pe care nu ºtiu nici acum cum o cheamã / a trecut odatã prin mine / ca printr-un câmp de luptã fãrã strigãte” (“Întâlnirea I”). Cei doi samurai, orbul ºi alchimistul devin ipostaze ale eului liric, surprins în miºcare pe acest traseu ezoteric, în care înþelegerea, servitutea ºi alte însuºiri moral-filosofice sunt concretizate ca etape ale iluminãrii/ cunoaºterii. Înþelegerea durerii, orbirea lãuntricã, fragilitatea / transparenþa jaloneazã discursul în interiorul cãruia, ca un fluture în coconul sãu de mãtase, se dezvoltã fiinþa poeticã: “am trasat cu compasul fierbinte / linia dintre mâini ºi inimã /nu m-a întrebat nimeni / cum mã doare deºi / îmi þineam oasele sã nu-mi iasã / din piept” (“Înþelegerea”). Linia dintre mâini ºi inimã, unind exteriorul cu interiorul, sentimentul cu acþiunea, imagineazã un spaþiu sferic ce-l desparte / izoleazã pe cel pornit în cãutarea de sine ºi poate fi consideratã un obstacol ce urmeazã a fi depãºit.
Avatarurile eului liric presupun o forþã imaginativã comparabilã cu aceea a lui Don Quijote, personajul capabil sã înþeleagã legãtura profundã dintre cuvânt ºi realitatea desemnatã de el. Cârciuma pe care cavalerul o numeºte castel este chiar castel, pentru cã este numitã astfel, de aceea, tânguindu-se ca Sancho Panza, Valeriu Sofronie dã, de fapt, expresie unei angoase existenþiale: omul modern a ajuns sã viseze ce i se comandã, nu mai poate evada în visele proprii, pentru cã ele i-au fost furate / înlocuite cu surogate ºi butaforii: “nu visãm ce trebuie
acestea nu sunt visele noastre / sunt toate ale lor / nu vezi cum ni se chirceºte sufletul în ele? / stãpâne frumoasa a ridicat ºi ea lancea / curând îþi va însemna cu ascuþiºul ei / cãmãrile inimii / tâlharul va juca pe visele tale / ºi nu va înþelege” („Servitutea”).
Cele patru pãrþi ale volumului – „Distanþele”, „Orfeu ºi Euridice”, „Socratele”, „Poezia” – nu sunt doar întâlniri sau puncte cardinale într-o geografie spiritualã, atâta vreme cât trimit la categorii estetice ºi filosofice fundamentale: puterea / forþa, frumuseþea, iubirea ºi înþelepciunea, dimensiunea orficã constituindu-se ca un liant între ele.
Tonalitatea liricã a discursului rezultã din confesiunea eului, în care sunt decantate noþiunile de filosofie a culturii, dar ºi experienþa personalã. Nu se cade în biografismul mãrunt al perioadei actuale, pentru cã Valeriu Sofronie scrie dincolo de mode ºi modele. El are de ridicat ori de dãrâmat ziduri ºi de cultivat, în maniera candidului voltairean, o grãdinã: „animalele cu botul umed / mã împingeau dincolo de gard / ºi îmi lingeau întrebãrile / ca pe un drob de sare amarã / nu am întâlnit de atunci atâta înþelepciune / în rândul filosofilor / înfricoºaþi sã pãrãseascã / grãdina” (“Kilometrul zero”). În geografia spiritualã a poetului, acest kilometru este punctul de maximã singurãtate, locul geometric al durerii ºi al poeziei, momentul de intensitate insuportabilã a propriei trãiri. Simbolistica zidului trimite la autoclaustrare ca act de penitenþã, ca jertfã personalã, ca vinovãþie asumatã. Raportându-se la lumea realã, poetul o simte agresivã ºi-i transferã, amplificându-l, sentimentul sãu de vinovãþie, dar ºi speranþa izbãvirii. “fãrã dealuri ºi fãrã fântâni / zidul a devenit acum nesfârºit / întins ca o plapumã roºie / peste fiecare inimã care cunoaºte / când ºi cum sã mãsoare”. Cel care se imagineazã în ipostaza de luptãtor / samurai, de orb, de cãlãtor, de Orfeu îndrãgostit, uneori chiar ºi de Narcis admirându-ºi dublul din oglindã, se opreºte, în final, la ipostaza de martor ºi de artist care-ºi înþelege rostul ºi recunoaºte, în cele din urmã, necesitatea relaþiei cu divinitatea, înlocuind tãgada cu strigãtul: “toþi am strigat / odatã dupã tine / dar n-am trezit / în vale / niciun sfânt / pustiu e locul / unde stãm noi / tatã / spre tâmpla lumii / nicio cãrare arsã / nu se-aratã” („Strigãtul”).
Când cãlãtoria iniþiaticã se apropie de sfârºit, poetul devine, din ucenic, maestru însingurat, dar senin, preþuind tãcerea: „tânãrul filosof s-a plimbat în sus ºi în jos / pe cimentul aburind / a privit steaua care venea spre el / grãbitã / ºi ºi-a închis în el toate întrebãrile” (“Iar peste rãdãcini asfalt”).