-Vorbim de blues. Dacă am privi blues-ul ca pe un copac, cum i-ați descrie rădăcinile, trunchiul și ramurile actuale?

-Aș începe, firesc, cu rădăcina. Bunicul este blues-ul, care avea un unchi numit jazz, și un naș numit spiritual și gospel...

-Muzică religioasă, de fapt, acest gospel...

-E chiar Evanghelia cântată în biserici, se cântă și astăzi în bisericile din America. Ce bine ar fi dacă și la noi în biserică s-ar introduce rock&roll spirit… Oh, ce schimbată ar fi conștiința colectivă!

-Având în vedere că actualul Patriarh este lugojean, poate îi facem o propunere?! Ați vorbit de rădăcini, să continuăm cu trunchiul și ramurile.

-Printre genurile de început era și acel street shouting. Instrumentiștii care cântau la înmormântările din New Orleans primeau de la europeni instrumente și era o mare mixtură, pentru că bisericile erau europene, însă tradițiile lor din Africa și cultura voo-doo însemnau altceva. A fost o combinație incredibilă! Ceea ce a început cu “înmormântările vesele” s-a mutat apoi în cartierele de distracții – și pe atunci erau străzi rău famate – după care venim pe la 1910 cu rag-time. Apoi, prin anii ’20 începe swing-ul, odată cu trezirea Americii urbane, care consumă-consumă-consumă și pregătește marele crah economic. Încep distracțiile, dezmățul, promiscuitatea, care la un moment dat e și poetică... Ce piese frumoase s-au născut în perioada anilor ’20-‘30! Cine s-ar fi gândit să scrie un cântec “Blue Champain”? Atunci s-a scris…

-Există și termenul ăsta: o splendidă decadență. Decadența poate fi și “splendidă”?

-Absolut! Blănuri, eleganță, glamour, dar și muzicieni respectați. Ne mutăm în anii ’30 în New York, în fosta stradă Timpan Alley, unde erau editurile muzicale. Pe vremea aceea, editurile erau așa: un birou, un pian, vreo doi compozitori și textieri și unul care copia partitura. S-a scris partitura, imediat au scos produsul pe piață și au vândut-o populației, care avea piane acasă, sau pe Broadway, unde aceste cântece erau integrate în musicaluri sau în producțiile de teatru de atunci. Tot sub spiritul decadenței colective!
Da, atunci oamenii care aveau acasă pian, cumpărau piesele noi de la frații Gershwin, de la Irving Berlin, de la Roger Saint Hart, care erau compozitori de succes din moment ce piesele lor erau cântate pe Broadway, adică interfața directă cu publicul! De pe Timpan Alley, fosta stradă a compozitorilor și editurilor muzicale, copiii sau bona familiei cumpărau mici comori muzicale pentru a fi cântate acasă, la pian. Așa aveai „Summer Time” la tine acasă, concomitent cu spectacolul de pe Broadway!
Să continuăm cu atmosfera: legalizarea cămătăriei, mișcare foarte inteligentă a Mafiei, și apariția American Express, care azi e incredibil de lucrativ și benefic. Swing-ul lui Glenn Miller, al fraților Dorsey, intrarea pe piață a lui Duke Ellington – era ușor, cum să spun, muzica pop de atunci, ceva dansabil, ușor kitsch. Dar au venit nebunaticii din Kansas City: Charlie Parker, Dizzie Gillespie... Au apărut și drogurile, ca interfață psihedelică a evadării. Până atunci, fusese cocaina, destul de rar. Heroina e produsul anilor 40, o altă experiență, care dădea alte armonii în capul muzicienilor. Spuneam de Charlie Parker, care a deviat cursul firesc în bip bop. Paralel cu el, Glenn Miller crea „In the Mood”, care e considerat de mulți prima piesă de rock and roll, pentru că avea acel ritm de boogie, acel swing care te făcea să dansezi instantaneu. Poarta era deschisă pentru Bill Halley and the Comets, prima trupă r’n’r de succes, Fats Domino, Chuck Berry și, în 1954, Elvis, care oricum era o făcătură de media. Eu nu cred că a murit...

-Am ajuns deja la chitara electrică?

-Nu numai. Încă din anii ’30, un domn Les Paul, chiarist de jazz și cu a sa nevastă Mary Ford, au desenat o anumită formă a chitarelor electrice de azi. Marele lui merit este însă că a inventat „the multi-track recording”, adică înregistrarea pe mai multe piste. Până atunci, se înregistra cu un microfon la mijloc, iar patefonul grava matrița pe un disc de ceară... Les Paul a pus patru capete de înregistrare într-un magnetofon rudimentar și cu asta a revoluționat industria muzicii! Acesta e marele merit al lui Les Paul, care trăiește și astăzi și cântă în New York City în fiecare luni seara, în Clubul „Iridium”. Dacă ajungeți cumva la NY și aveți luni seara liber, merită să-l vedeți pe Les Paul care, la 93 de ani, cu degetele blocate de reumatism, încă mai cântă la chiară. Les Paul, care este chintesența industriei r’n’r din lume!

-Niciodată n-am ascultat o descriere mai interesantă a unui „copac” numit blues. Ați mai avut niște referințe interesante: un concert în spațiul neconvențional al Pieței Universității. E vorba de concertul susținut atunci în fața președintelui Clinton al SUA, care venise în 1997 să ne „consoleze” după ce, în primă instanță nu fusesem încă primiți în NATO... Ce amintiri aveți de la acel concert? Am înțeles că ați primit și o scrisoare de mulțumire din partea lui Clinton?

-Și niște bani serioși, care – precizez – mi-au venit din partea Ambasadei Americane, pentru că atunci am fost invitat să reprezint cultura americană la București. Vreau să vă spun că anual, din 1993, de Ziua Americii, de 4 Iulie, am cântat la reședința ambasadorului SUA și am cunoscut trei ambasadori. Cu doi dintre ei am avut o relație foarte bună, în sensul că în fiecare joi, pe vremea lor, la reședința ambasadorului s-au organizat niște ceaiuri, niște întâlniri unde erau invitați artiști, actori, formații camerale etc. Au fost serate foarte plăcute. Pe vremea președintelui Clinton, ambasador în România era dl. Alfred Moses. Eu eram foarte prieten cu contabilul șef al Ambasadei, Chuck Ken, cu care aveam și hobby-uri comune – era mare colecționar de chitări, era și gurmand... Și pe atunci era în București un fel de cârciumă pe care o ținea un cuplu foarte simpatic din Australia, unde puteai servi și șnițel de cangur. Era locul unde uneori ne petreceam timpul, împreună cu un alt american de origine română, ajuns reprezentantul unei companii din Texas, pasionat de jazz și colecționar de discuri de blues, mare fan muzical. Acolo am aflat că m-au ales pentru acest concert – invitația a venit de la Ambasada Americii, pe data de 27 - și am pus la punct și detaliile contractului. Știau care-mi sunt pretențiile și că nu sunt „ieftin”, am convenit pentru o sumă cu cinci zerouri pentru o jumătate de oră de concert și totul a fost super-bine. Până la urmă, n-am cântat decât 15 minute, atât m-au lăsat să cânt SPP-iștii, pentru că trebuia să vină contingentul colegilor care reprezentau România. Important e că ne-am umplut de bani, apoi am stat în holul Intercontinentalului, unde era aer condiționat, bufet suedez, FBI-iștii ne-au adus trabucele, era le-jer! Am vândut și discuri acolo! A fost o treabă relaxată, dar fac din nou precizarea că nu autoritățile române m-au invitat pentru acel concert, ci americanii. De asta am și primit viza pe zece ani – totul este lobby, iar relațiile sunt relații, nu e nimic rău în asta.

-Pomeneam Festivalul de la Jimbolia, unde ați cântat recent. Haideți să vorbim despre un mare eveniment – Festivalul Bluestock, de la Memphis, unde ați fost singurul non-american invitat!

-Evenimentul de care vorbeați este organizat de Fundația The Crossroads, cu sediul în Memphis și interesul lor este să prezinte muzicieni de blues încă nesemnați la casele de discuri. Este un fel de show-case. În paralel cu acest eveniment, se mai întâmplă competiția internațională „Talente ale blues-ului” – „International Talent Blues Competition”, care este o treabă internațională, repet, și organizată de „The Blues Foundation”, organizația mamă a fundațiilor de blues din lume. Aceste două evenimente sunt practic paralele, adică dimineața se întâmplă ITBC-ul, competiția de talente, iar seara are loc Bluestock Festival – pe aceeași stradă muzicală care se numește The Beale Street, unde sunt 19 locații zid în zid și unde se cântă non-stop. Noi am cântat în Centerfold Southern Folklore, care este un fel de muzeu foarte interesant, combinat cu pub, restaurant și prăvălie de suveniruri. Se află vis a vis de statuia trompetistului W. C. Handy, care a scris celebrul cântec „St. Louis Blues” (n.r. - în 1929), partitura lui fiind considerată actul de naștere oficial al blues-ului în istoria muzicii. Dar Bluestock nu prea acceptă neamericani, însă ITBC – da! Sunt total diferite. Eu trimisesem prima dată înscrierea la ITBC, ei mi-au zis că nu mai sunt calificabil pentru că am deja două discuri comerciale pe piață în România – puteam să le am oriunde în lume, dar nu mă mai calific. Atunci am zis: OK, mă duc la Crossroads! Au replicat că că nu se poate și am dus o corespondență destul de violentă, inclusiv prin scrisori oficiale... Am spus, măi, eu îmi petrec viața aici promovându-vă cultura în România, inclusiv prin emisiuni de radio, și nu mă lăsați, cum adică?! Când mă gândeam că nu mai calc în America, mi-a venit o scrisoare foarte frumoasă – să trimit urgent demo-ul, condițiile financiare și contactele. Zis și făcut. În noiembrie ‘98 am ajuns, cu sponsorizarea lui Baltimore Blues Society, la Festival. Prietenii mei de la Baltimore Blues Society au spus: OK, nu avem nici un candidat, te luăm pe tine! După o săptămână petrecută la Baltimore, am ajuns la Memphis. Aveam 48 de ore ca să-mi fac o formație, pentru că n-aveam trupă!

-Și cum ați făcut rost de trupă?!

-Mă credeți sau nu, un cerșetor de pe Beale Street, pentru că i-am dat odată zece dolari, mi-a zis a doua zi: te ajut eu, că îi știu pe toți muzicienii! Raymond s-a numit acel om și îi știa într-adevăr pe toți care cântau pe Beale Street. I-am spus că am nevoie de un clăpar, de un toboșar, un bassist și unul cu muzicuța. Am fost prin localurile unde acești colegi cântau permanent și i-am întrebat: uite, nu vrei să cânți cu mine, îți ofer, să zicem, 100 de dolari, ăsta-i repetoriul etc. Am repetat o dată 40 de minute și a doua seară am cântat show-ul!

-Foarte interesant, cred că Raymond a sughițat acuma, auzindu-și numele pomenit în interviu... Revenind la subiectul festivalurilor, să fie acestea șansa blues-ului românesc?

-Fenomenul e în creștere, ca să zic așa... Avem un festival la Jimbolia, de care ați pomenit, unul la Sighișoara și, dacă vorbim de blues, cam atât. A, mai e un festival mic la Buzău, dar nu au atâta putere financiară ca să permită participarea unor head-liners. Dar sunt mai multe decât acum cinci ani, când nu era nici unul! Cred că lipsește interesul, lipsesc ambițiile, pentru că finanțe ar fi.

-Lipsește și o promovare inteligentă?

-Să știți că toate festivalurile au o promovare bună, pentru că există și produsul de promovat. Ar trebui însă să existe oameni care chiar iubesc acestă muzică, care vor să aducă lumina în orașul lor pe perioada unui festival. Așa cum v-am spus, jazz-ul și blues-ul sunt coloanele sonore ale vieții.