Publicat într-o formă excelentă la Editura Reîntregirea (Alba Iulia, 2007), „Darul de nuntă” al Monicăi Patriche propune o altă „Cântare a cântărilor”, o sublimare a experienței personale și convertirea ei în poem mistic, din care nu lipsesc simbolurile religioase tradiționale.
Monica Patriche folosește cuvântul viu, cel care, sădit, poate rodi, cel care se poate întrupa, cel care unește umanul și divinul: „N-aș vrea ca trupul poemului / să fie zid între noi, cuvintele - / praguri peste care să treceți grăbiți // Trupul poemului străveziu / luminează până departe. // Þineți în palme inima caldă a poemului / care pulsează viața lui spre voi // tot atâtea artere luminoase, versurile; / iar voi sunteți degetele / în care ajunge sângele meu, / pe care le mișc cu mirare, / pipăi trupul cuvântului și vreau să cred” („Cuvântul autorului”).
Relația cu instanța lectorială este mai mult decât empatică: se propune acel gen de poem interactiv, în care cititorul ia parte la nașterea poemului prin descifrarea semnificației lui sacre: cuvântul vine de la Dumnezeu, iar poeta este un receptacul, ca și cititorul. Cuvântul nu este folosit pentru a fi citit, iar poemul în care se zidește nu are un destinatar, ci scopul lui este însăși această construcție, zidire niciodată terminată, căreia i se pot descoperi mereu sensuri și semnificații noi.
Pledând pentru simplitate și adevăr în relația cu divinitatea, Monica Patriche caută lumina, transparența, curgerea firească: „Doamne, între noi totul să fie / simplu, limpede, neprefăcut: / versul meu să fie ca apa izvorului / din care să bei când ești însetat / Să se vadă pietrele în lumina lunii, / ele însele luminoase: / gândurile Tale,pe care le îmbrățișez / Susurul meu să-ți inunde auzul. // Glasul meu îl auzi de departe, / printre glasuri de îngeri: / te-mbogățesc cu muzica mea / Nu că ai fi sărac, dar ai sărăcit pentru mine; / ai stat în mormânt și nimeni nu-Þi cânta acolo. / Din inima Ta-a-ncolțit versul acesta, / din lacrima Ta – izvorul” („Primește cântecul”). O asemenea puritate a exprimării, atâta simplitate dublată de o trăire profundă și intensă au mai existat, poate, în lirica românească, doar la Magda Isanos. Monica Patriche, însă, nu-și construiește discursul pornind de la existența ei banală, cotidiană, căreia să-i găsească, eventual, semnificații transcendentale. Nu-L coboară pe Dumnezeu în universul ei, nu-l transformă, conform iconografiei creștine de tip rural, în bunic cu barba albă, ci, păstrându-L în zona astrală, încearcă să se ridice la El cu acea stare de fericire despre care pomenea Nicolae Steinhardt.
Psalmul închinat Maicii Domnului în tripla Ei ipostază de fiică, maică și mireasă, este emblematic pentru sinceritatea cu care poeta abordează tematica religioasă. De remarcat faptul că Monica Patriche, doctorand în matematică, nu merge pe urmele lui Ion Barbu, în sensul că refuză ermetismul / parnasianismul în favoarea clarității semantice, a despuierii de podoabe stilistice, din paradigma psalmică păstrându-se cadența – uneori solemnă, de clopot – a versului, secvențele encomiastice și sentimentul tulburător al comuniunii cu divinitatea: „Floare de cântec pe gura mută / ai pus, Maică! / Ai străbătut singurătatea / când ziua crucii părea că nu are sfârșit. // dacă am avut o cruce grea, / va fi venit ceasul luminat al înfloririi ei. / fiecare floare are ceva din surâsul Maicii. // Nu mai duc în spate o cruce grea, / ci un copac înflorit. // Port inimă de maică, înflorită” („Înflorirea crucii”).
Esențială în volum este Nunta: relația poetei cu divinitatea este una de nuntă (Dumnezeu – mirele este unul dintre simbolurile ecleziastice fundamentale), ca și relația ei cu poemul, văzut ca nuntire (în secvențele ei de ofertariu / dăruire, sărbătoare); este o nuntire nupțială cu Mirele-Cristos și una diurnă cu Mireasa-Maică, în ea topindu-se simbolul Crucii. Frumusețea Mirelui-Cristos determină „înflorirea” Crucii, ștergerea durerii, împăcarea „miresei” cu sine și cu universul. Totodată, ca o reminiscență a gândirii de tip arhaic-pastoral, în țesătura textului se insinuează și alegoria nuntă / moarte, pentru că întotdeauna găsirea lui Cristos, primirea seminței cuvântului și calea adevărului presupun moartea, desprinderea de nevoile trupului celui de carne și învierea întru spirit, întru lumină și transparență. Poeta moare în lumea fenomenală, pentru a putea renaște la nunta cu Iisus-Mirele: „Nu-L poți avea pe Mire fără lacrimi // amară este singurătatea, / ea transformă în pustiu toate amăgirile lumii. / Pe poarta cea mare a amăgirilor / au trecut mulți, / prin ușa feciorelnică a pustiului – numai Mirele. // Mângâiere și lumină este Mirele / pentru cea care a plâns // El este cealaltă parte a lacrimilor” “De cealaltă parte a lacrimilor”).
Simbolurile neprihănirii (zăpada, florile albe, căprioarele, îngerii) abundă în poemele Monicăi Patriche, care, preluând imagini și termeni străvechi, reușește să construiască un discurs poetic înnobilat de credință și de speranță. Într-o perioadă în care poezia „cu mesaj” este considerată desuetă și, prin urmare, nepotrivită cu orizontul de așteptare al cititorului modern, tânăra profesoară de matematică are curajul de a se exprima nesofisticat, propunând o nouă paradigmă de lectură: poezia ca secvență euharistică: te îmbrățișez cu fiecare vers / Tu te furișezi în el și îl faci vin // Poezia e nuntă // dar vinul cel bun, / pe care-l păstrăm pentru sfârșit, / o întrece cu mult // Mă dezbrac de cuvinte până la tăcerea / în care Tu mă aștepți ținând potirul. // inima mea privește spre cer – Acest poem ca o mână cu degete / Pe inelar stai tu care rostești din adânc / Inelul meu, pecetea mea, Tu: poetul” („Liturgică”).