După debutul editorial cu volumul Vis în pădurea de mesteceni la Casa de editură Pleiade (Satu Mare, 1991), Vasile Mic a stat într-un con de umbră adunându-și poemele “din prea multă dragoste” față de “fiecare clipă // mugur // femei frumoase”, privind mereu spre Fereastra de vis, noul volum apărut la; (Editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 2007). În toată această perioadă echivalentă cu adolescența, Vasile Mic a încercat și spre bucuria mea a reușit să-și contureze un limbaj propriu, fapt ce a tras după sine constituirea unui discurs personal ca în cele din urmă să avem de-a face cu un poet cu un stil aparte prin care exprimă tot cel înconjoară printr-o concepție total diferită, simțindu-se în largul său, stăpân pe actul creației. Vasile Mic pare a fi un rebel: “Fiecare bulevard / E un nesfârșit poem / Florile din oraș au aripi... / Doar se vând și se cumpără // Cu plata în bănuți de arginți.” (Flori și aripi), conștient că “Jocul cu moartea / Este o lecție obligatorie” (Jocul cu moartea) și cu toate acestea desprinderea de generația sa l-a făcut să-și ia pe cont propriu cu demnitate destinul poetic.
Precaut ca orice om de afaceri cu orientări spre lumea cifrelor, l-a făcut ca să-și fixeze cu oarecare precizie la timp regulile jocului: “Mici încurcături, dacă totuși s-ar ivi / Prin vreun colț de paradis, / Nimic nu ar putea schimba / Secunda aceasta” (Nimic nu ar putea schimba secunda) elaborându-și modalitățile de exprimare a propriului act creator: “Despre femei frumoase / Nu voiesc a vorbi dependent de poezie // Însăși poezia / Va trebui / Să ne vorbească” (Despre femei frumoase). Faptul că grafica acestui op aparține autorului e încă o dovadă că: “Pentru a picta o femeie / Alegi o noapte înstelată / O dimineață cu rouă / E bine să ai un râu pe aproape, / Un vânt căzut din înălțimi, / Un suflet, / Dar mai ales o fereastră” recuperând astfel “ce e pierdut în metaforă” (Tablou).
La fel ca și în volumul de debut, Vasile Mic are revelația unui semn definitoriu în creația sa, cel al Calului, remarcându-se și de această dată prin capacitatea de redare în vers a mitului ce i-a creat poetului o adevărată obsesie: “Am căzut de pe un cal frumos / Erau fărâme de stele pe jos / Calul... mai departe... s-a dus / Spre un sat neștiut, undeva sus. / Cerul era nedumerit și norii... chiar... / Cum am putut cădea de pe un cal stelar? / O voce, pare-se, mi-a zis – nu-mi amintesc - / Despre un roib cumva... nepământesc / Nu i-am răspuns. Nu aveam cum ... / C-am călărit numai un cal nebun - // Doar am rămas năuc... fără să știu / Că nărăvașul, poate, era un cal viu / Am căzut de pe cal, cum spun, / Într-un ținut nebun-nebun... / Nu mai știu să fi visat, apoi... / Nărăvașul trecând prin sat... pe la noi” (Căderea de pe cal). Sau: “Caii tocmai au evadat / Din sângele lor... / Vin de undeva, / Se duc / Departe... / Momente de răgaz, / Peisaje / În refugiul lor / Lăuntric, pașnic / Visează” (Evadarea cailor).
Refugiul în lumea de altădată a copilăriei îl face pe poet să-și amintească de clipele petrecute la umbra acelor “mesteceni”, în prezența “singurei femei” care-l ocrotește de “coșmaruri” într-un “ținut / plin de mistere / fără zile / fără nopți / doar în cămașa sa / albă” (Zborul nu poate fi), urmărindu-i evoluția convinsă că: “...adierea aceasta de vânt / Nu te va îndepărta de cuvânt / Nimic nu te poate lua, să te ducă, / Să te amenințe nu poate vreo nălucă”. El nu va uita să-și pregătească testamentul: “Dar să nu spui că versul ce acum nu-l rostesc / E tocmai testamentu-mi livresc...”, ca în final să-și exprime unica dorință în cazul unei reușite: ”Doar să mă anunți de vei construi castele cu flori... / Ca să merg, să le văd uneori” (Chiar adierea aceasta).
Dragostea invocată sub diferite forme în câteva poeme cuprinse în volum e oglindită uneori cu timiditate, încât se lasă sedus: “Ești răpitoare doamnă, / În consens cu nopțile mele.” (Ești răpitoare, doamnă), iar alteori prinde curaj: “Măcar ți-aș scrie / Dacă aș ști că inima ta / Nu mai e în siguranță” (Nimic nu ar putea schimba secunda), fără a face aluzii la obscenități, trivialități sau teribilisme. Darnic din fire autorul oferă persoanei iubite. “bătăile inimii / Vreau să ți le dărui” promițându-i “lumea / Și toate celelalte” (Trebuie să-ți arăt), ca în cele din urmă, văzându-se trădat, cu sufletul rănit de tot ce-l înconjoară, apelează la cei apropiați să-l vindece: “de toate: / De iubire, de cer albastru, De culori, dacă se poate... / Chiar faceți-mă sihastru.” (Ceva).
Trecut prin mari încercări, autorul încearcă să-și găsească împăcarea: “Mă tem că ochii tăi / Prea au știut / Să coboare în beznă // Că ochi tăi... / De departe... / Mereu aproape-mi vor fi” (În memoria soției mele Ana), deși debusolat în perspectiva biografică, cu o singurătate instalată, face eforturi în căutarea unui alt sens al vieții: “Doamne, / De departe / Singurătatea / Muta-se-va!” (Dacă o clipă)
Vasile Mic dă dovadă de originalitate, e sigur pe el, maleabil. O demonstrează versurile sale care au la “purtător” forme, simboluri și sensuri. Inteligent, Vasile Mic știe să-i dea poemului greutate prin versuri scurte de o mare acuratețe.


__