După o vreme petrecută în orizontul poeziei, publicând două volume de versuri, „Îndemn la nesupunere” (2002) și „apăsați tasta Any” (2005), nonconformismul estetic al lui Liviu Nanu a continuat să-și găsească expresia în forme inedite. Mă gândesc acum că între aceste poeme postmoderniste, ironice, uneori usturătoare în care clișeele, poncifele, automatismele ființei umane erau spulberate și ceea ce-a urmat prin încredințarea tiparului a unei culegeri de proză scurtă, există o comunicare intimă, vitalizată de o concepție așezată despre existență. Trecerea la proză, deci, s-a făcut firesc, fără încrâncenări, ca o prelungire a discursului liric în alte tehnici scriitoricești. Așa s-a născut „Cârciuma lui Bicuță și alte povestiri” (Ed. Brumar, Timișoara, 2008), carte despre care putem vorbi ca fiind un eveniment nu atât pentru viața literară a autorului, ci cu mult mai departe.
Între aparițiile editoriale pe care le-am consultat în ultimii ani, acest volum depășește cu mult media realizărilor scrisului literar.. La o primă lectură, cel puțin din punct de vedere tehnic, Liviu Nanu pare a fi optat pentru formula lui Sadoveanu cu al său „Han al Ancuței”. Desigur, unul modern, nou, apropiat timpului nostru. În general, așa este, dar există o diferență substanțială în elaborarea acelui loc unde se adună viețile pentru a se (re)povesti. Doar atât este asemănător marelui scriitor moldovean, fiindcă idilismul, miticul, fabulosul povestirii sadoveniene nu mai există. Dimpotrivă, strădania lui Liviu Nanu este de-a ieși din mit, de-a restabili realitatea cotidiană în dreapta ei dimensiune. Poetul Liviu Nanu intră rar în scenă și doar pentru câteva clipe, cu discreția cuvenită, ca apoi să dispară, lăsând în urmă doar dâra nostalgiei.
Locul ales de Liviu Nanu este cel potrivit povestirii; aici, narațiunea crește, dospește, curge, apoi ca o lavă, copleșind personajele. Într-o așezare din provincie există un loc, Cârciuma lui Bicuță, unde se întâlnesc intelectualii orașului, prieteni de pahar care-și mărturisesc experiențele. Prozatorul Liviu Nanu ascultă atent, notează fiecare detaliu, cu ironie și mai ales cu mult umor. De multe ori protagoniștii se opresc în granița absurdului sau insolitului nedumeriți ei înșiși, participanți la facerea și refacerea povestirii. Comun le este spațiul închis și orizontul foarte jos în care sunt destinați să trăiască. De aceea, orice moment, orice detaliu al vreunei întâmplări, orice cuvânt devin de neprețuit pentru personaje și determinante pentru mersul narațiunii. Din când în când se zărește undeva, departe, clipirea sovăielnică a unei posibile evadări, dar nici unul nu are îndrăzneala să facă primul pas sau atunci când îl fac, pare disproporționat în relație cu el însuși. Rămâne în urmă numai nostalgia. Domnul Profesor s-ar fi realizat ca dascăl în altă parte, Poetul și-aer fi scris opera și așa mai departe, dar spațiul rămâne, în continuare, închis pentru ei. Viața lor sărmană este colorată doar de comportamentul lui Bicuță, personajul în jurul căruia Liviu Nanu construiește întreaga povestire. El, Bicuță, este stăpânul locului, se mișcă dezinvolt în acest univers închis. Nu pare să sufere, fiindcă, asemenea tuturor oamenilor din această țară, știe să păcălească timpul și istoria. Este un exercițiu zilnic pe care-l orchestrează cu virtuozitate. Prozatorul îl lasă în voia lui, arar îl dirijează, lăsându-l să se manifeste în firescul lui, cu obiceiurile de cârciumar care știe că clientul este personajul principal în afacerea lui. El însuși e un povestitor, cum este și un provocator. Știe să asculte, dar cunoaște bine și metodele de manipulare. Ceea ce îi este azi potrivnic, mâine poate-i fi de folos. De aceea, nu intră în panică niciodată, se preface magistral că respectă statutul socio-cultural al mesenilor. În realitate, însă, îi prețuiește după propria-i măsură. Dovadă e lista interminabilă unde sunt scrise băuturile vândute pe datorie. Pentru a ieși o clipă din orizontul jos, cenușiu, apăsător al disperării provinciale, Bicuță percepe un preț cu dobândă ridicată.
De fapt, toate personajele lui Liviu Nanu se vorbesc, nimeni nu ascultă decât întâmplător. Practic, comunicarea dintre ele se rezumă la repetarea obsesivă a ticurilor, automatismelor dobândite în spațiul acesta închis. Doar comicul de situație pe care prozatorul îl stăpânește magistral salvează personajele de-a nu fi fost subiecte sinucigașe.
Provincia românească, la început de mileniu, este, cum se vede, copleșită de tristeți și disperare. Aici, viața și comoditățile ei oferite de cuceririle științei nu prea au loc. Parcă timpul a încremenit și nici bunul Dumnezeu nu-l mai poate porni. Prozatorul nu lasă nici o ușă deschisă. Povestește ironic ceea ce a aflat. Construiește stilistic într-o simplitate remarcabilă, știind că orice figură de stil ar falsifica mesajul său. Aici, cred, că Liviu Nanu dă dovadă de măiestrie artistică, fiind continuatorul inspirat al unei tradiții din literatura română cu mari calități estetice.

Liviu Comșia