Rar mi s-a întâmplat ca, la simpla lectură a titlului unei cărți, să fiu inundat de un val de căldură interioară. Pentru mine, Philip Marlowe, personajul romancierului american Raymond Chandler, a fost, este și va fi strâns legat de perioada de aur a lecturilor tihnite ale copilăriei, lecturi săvârșite în podul casei bunicilor de la țară, unde, într-un cufăr prăfuit, se afla „biblioteca de sus”.
Bunicul meu, profesor sobru și intelectual de modă veche, avea trei biblioteci. Cărțile primeia au fost pur și simplu arse prin ‘48-’50, din prevedere, căci bunicul era cam burghez de felul lui și pe deasupra deținea și literatură occidentală, „decadentă” și „subversivă”. Cea de-a doua era „biblioteca de jos”, ținută în casă, pe-o săliță, și alcătuită din cărți cuminți, „acceptabile”. Cea de-a treia se afla în pod și asta explică de ce l-am descoperit eu pe Philip Marlowe în podul unei case din Poiana, nădușit de caniculă și cu tricoul pătat cu găinaț de porumbel. Asta explică și valul de căldură ce m-a cuprins la citirea titlului cărții lui Mircea Mihăieș, pentru că el, titlul, mi-a readus în minte lada cu cărți vechi, unde, pe lângă fascicule din „Romanul celor 15 lei”, cu femei fatale și crime, găseam ediția „Mihail Strogoff” în limba franceză, sau, elegant legate, operele lui Horațiu în limba latină.

Spuneam că era vremea lecturilor tihnite și, așa cum se desprinde și din cartea lui Mircea Mihăieș, Raymond Chandler alias Philip Marlowe nu se lasă citit altfel decât pe îndelete, savurând parcă o partidă de șah, sport favorit al detectivului (vezi monologul din finalul romanului „Fereastra de sus”, cel cu „Tu și Capablanca...”). De altfel, a rămas celebră zicerea romancierului, cum că „șahul este cea mai elaborată pierdere de inteligență umană pe care o poți găsi în afara unei agenții de publicitate”...
Pe Raymond Chandler ori îl citești pe îndelete, cu pasiune și atenție la detaliu, ori nu-l citești deloc - pare să ne spună Mircea Mihăieș în a sa „Metafizică a detectivului Marlowe” și îi dăm dreptate. De ce? Pentru că Philip Marlowe, tip precaut cum îl știm, nu se poate apropia de cititor decât treptat, insinuant, cu mișcările calculate ale șahistului.

Am citit pe nerăsuflate volumul lui Mircea Mihăieș și sunt convins că o veți face și dv., cei aici de față, din cel puțin două motive. În primul rând, pentru că este foarte bine scris, cu pasiune, bănuiesc chiar cu frenezie. Este mai mult decât evident că autorului îi place la nebunie subiectul – „trebuia să fi scris cartea încă de acum 30 de ani” – se confesa el, și iarăși îi dăm crezare.

În al doilea rând, pentru că, deși îmi place atmosfera Chandleriană – există chiar un termen englez pentru asta - nu reușisem să-i descifrez clar chipul lui Marlowe. Mi-l închipuiam mereu în penumbra filtrată prin storurile biroului său, învăluit în mister și fum de țigară. Să se fi suprapus oare prea mult clișeele cinematografice gen „Șoimul maltez” al rivalului Dashiell Hammett peste imaginile lecturii, sau confuzia venea din faptul că Humphrey Bogart îi interpretase atât pe Sam Spade, cât și pe Philip Marlowe, detectivii celor doi romancieri?

Nu știu. Deși este prototipul eroului cinematografic perfect, cred că Marlowe cel de pe ecran n-a fost tocmai cel dorit de romancier. Mircea Mihăieș a reușit să-i surprindă foarte bine ipostaza de erou singuratic, pe care-l prind foarte bine comentariile dure din off, în stil hard boiled. Un erou tipic american, total opus detectivului spilcuit și sofisticat, gen Hercule Poirot.
Fascinația pentru Marlowe provine din faptul că, deși marginal, perdant și ratat din punct de vedere financiar, el pare să aibă forța hipnotică a magicianului care supune oamenii și lucrurile din jur. El este adevăratul stăpân al jocului, steaua fixă în jurul căreia gravitează restul personajelor, după un scenariu doar de el știut și dezvăluit într-un tîrziu, spre surpriza cititorului amator care, urmărind meandrele anchetei, își închipuia că știe deja deznodământul.
Marlowe este descris drept „eroul fetiș” care și-a pierdut iluziile în mijlocul unei lumi corupte, dar care își asumă, contra onorariului plus cheltuielile, rolul de „cruciat fără religie”, reeditând tipul aventurierului european, în varianta de cavaler rătăcitor. Până și arma lui este una emblematică: revolverul Smith&Wesson, calibrul 38. Toate acestea se potrivesc de minune cu aura fascinantă a Americii anilor ’30-’50. Un erou care are și farmecul său, acel „glamour” inegalabil pe care i l-a împrumutat Bogart pe marele ecran.

Prin cartea sa, Mircea Mihăieș a demonstrat încă o dată cât de nedreaptă este plasarea romanului polițist, alături de science fiction, în categoria genurilor așa zis minore. “Lupta lui Marlowe cu imensa caracatiță e, de fapt, o luptă cu spiritul metropolei moderne, văzută ca univers descentrat, decerebrat, devitalizat – veritabil sicriu de dimensiuni înfricoșătoare”, scrie Mihăieș, surprinzând caracterul complex al scrierilor lui Chandler, care depășesc mult clasicul pattern în trei timpi crimă-investigație-deznodământ.
Chandler i-a depășit, de altfel, pe toți iluștrii anonimi care practicau genul hard boiled încă din anii ‘20, pe aceleași coordonate: naraținue la persoana I; erou singuratic, dur, băutor de whiskey; pistolar redutabil; detectiv ex- polițist, frustrat de sistem; femei fatale; cadavre dispărute; poliție și justiție ostile etc. I-a surclasat pentru că a reușit, folosind ingredientele genului, să facă literatură adevărată.

Romancierul american e considerat un adevărat „revoluționar al genului policier”. În acest sens, citez un pasaj cheie: „Þinta lui Raymond Chandler trebuie căutată dincolo de obișnuitele scopuri ale romanului polițist – divertismentul și, eventual, încercarea de a preda o lecție morală. Þinta lui e metafizica. Ea vizează teme abstracte precum singurătatea, deziluzia, zădărnicia, eșecul, urâtul, criza, degenerescența, oroarea, alienarea, căderea, opacitatea, revolta, frica”.

Sunt absolut pe aceeași lungime de undă cu autorul și atunci când spune că, acum 30 de ani, ar fi căutat în lectură aspecte diametral opuse, precum partea solară a existenței, libertatea, umorul și aventura. Pentru cititorul român, descoperirea gustului dulce-amar al libertății înseamnă și descoperirea chipului adevărat al detectivului Marlowe, un chip pe care în anii ‘80 nu-l puteam desluși decât parțial.

Un chip ce nu poate fi separat de al creatorului său, căci autorul vorbește adesea prin personaj și invers, atunci când spune că „Legea nu înseamnă dreptate. Dreptatea s-ar putea să apară doar dacă apeși butoanele corecte și dacă mai ai și noroc”, sau, mai cinic poate, „crima organizată nu este decât cealaltă față, cea murdară, a dolarului”.

Marlowe al nostru, al românilor, nu-și va pierde niciodată farmecul. Cărțile avându-l ca protagonist au apărut în cea mai bună colecție de dinainte de ’89, nu „Enigma”, ci „colecția punga”, în care luam o carte bună – Chandler bunăoară – laolaltă cu alte două-trei volume jenante, pe care, fără a le deschide, le foloseam ca izolație termică a apartamentului de bloc pe timp de iarnă. Publicarea lui Chandler în anii ‘60-’70-’80 nu a fost o alternativă la indigerabila „literatură milițistă” a vremii, cum bine o numea cineva, ci o fereastră deschisă spre adevăr.
Pentru mulți dintre noi, o fereastră situată prea sus, la ora aceea.

Cristian Ghinea

(*) Mircea Mihăieș „Metafizica detectivului Marlowe” Polirom 2008

cuvant rostit la lansarea in premiera de la Pro Arte 28 februarie 2008