Urbinatalienii lui Raymond Queneau viețuiesc după modelul peștilor din acvarii: fără gândire, fără conștiință, fără modalitatea de a se transcende, așa că „Singurele categorii în care pot încadra aceste vieți sunt cele ale Groazei, ale Tăcerii și ale Beznei” (p. 17); meditația îi aparține lui Pierre Nabonide, trimis de primarul / stăpânul absolut al cetății să studieze în Urbea Străină, pentru a deveni trăducător ghid interpret dragoman brevetat, „săpunind cu scuipatul [...] globuloasele vocabule ale hipergraiului lor” (p. 16).
Cu mutra lui de iremediabil tâmpit, neluat în seamă de concetățeni și trăind în umbra autorității paterne, Pierre devine în roman o replică pe dos a eroului civilizator din miturile străvechi; meditând asupra condiției de prizonier și asupra imposibilității de a stabili „relații umane cu un pește”, își depășește „greața retrogradă” și începe să schimbe legile cetății, din nevoia de a o elibera de traiul anost, mediocru, de „nașterea în cor” , de lipsa unei „viziuni cât de cât coerente despre lume”, de „căpcăunegzistența” lipsită de sens, de înghesuiala asemănătoare cu aceea dintr-un banc de sardele: „Sardeaua e abrutizantă. Într-un cinematograf în care m-am rătăcit nu de mult în Urbea Străină am văzut, în două dimensiuni, sardele, unele peste altele, nenumărate și maritime, mulțime compactă, strângând, popular, rândurile, solz lângă solz. Totuși, o sardea e o ființă vie. Și codul! Și scrumbia! Îmi dau lacrimile. Tăticule! Mămico!” (p. 8). Studiind existența peștilor cavernicoli („Departe de razele soarelui, și-au pierdut ochii. Au uitat orice culoare, iar înotătoarele lor nu mai sunt decât un minuscul apendice vermiform. Tăcerea și oscuritatea mării mai păstrează totuși o fosforescență și un ecou. În peșterile subterane unde se află pungi de apă pură domnește o oscuritate minerală. Chiar și acolo se poate trăi. Egzistă ființe vii, dar ce fel de ființe: aceste larve albicioase care revendică denumirea de pește” – p. 15), Pierre are revelația asemănării cu viața urbinatalienilor și înțelege că în ambele cazuri trebuie să se vorbească nu despre acomodarea la beznă, ci despre altceva, mult mai dramatic: „Nu cercetez pierderea treptată a umanului de-a lungul speciilor, ci zorile inumanității” (p. 20). Categoria care unește speciile în discuție este frica: „ființe vii situate dincolo de frică” sunt și peștii cavernicoli – al căror mod de existență îi face să nu se mai teamă de nimic, deci le inhibă neliniștea generată de instinctul de conservare – și locuitorii Urbei Natale, care, ignoranți și mândri de ignoranța, de lipsa de deschidere și de traiul primitiv, și-au pierdut vederea lăuntrică și se târăsc în loc să meargă: „Atunci când se mișcă, vezi un soi de scurgere albicioasă, o burtă lividă care înfioară ușor nisipul și după câțiva pași încremenește” – (p. 17).
Revolta lui Pierre – fiul cel mare al lui Nabonide (nume simbolic, trimițând la ultimul rege al Babilonului, supranumit și cel slab, care-și pierde tronul în timpul unei mari serbări, atunci când guvernatorul Gubaru – înțeles cu preoții nemulțumiți de înlocuirea zeilor autohtoni cu cei asirieni – îi deschide lui Cirus porțile cetății în 553 î. C) – înseamnă mai mult decât refuzul de a învăța o limbă străină pe care n-o poate suferi; tânărul se iluzionează că-și va putea scoate și tatăl, și cetatea din orbire, prin puterea cuvântului. Întoarcerea acasă, exact în perioada Marii Sărbători, pare prilejul cel mai bun pentru un discurs; acest discurs, despre care se vorbește întâi în șoaptă și care, ca importanță acordată, ar avea șanse să depășească petrecerea urbinatalienilor, se sfârșește în anticlimax. Populația nu poate fi coagulată, așa cum nu se pot coagula, într-un singur semn grafic, sunetele c și s (de altfel, în așa-zisul cuvânt înainte, Raymond Queneau preciza: „nu mă voi scuza pentru că am cerut să se tipărească peste tot: ecscelent, ecsplicație etc. Această excludere a literei x – cu excepția apariției sale în poziție finală – nu ține de vreo preferință specială pentru limba vorbită. Cititorul îi va găsi cu ușurință semnificația simbolică, mai ales dacă va observa că această literă este menținută în ultimul cuvânt al cărții, care de altfel rimează cu pronunția sa: timp frumos la fix”).
Categoriile antichității clasice (Bine, Frumos, Adevăr) sunt înlocuite, în cetatea imaginată de Queneau, cu cele deja pomenite (Groaza, Tăcerea și Bezna), cărora li se adaugă râsul grotesc, minimalizator: discursul lui Pierre eșuează lamentabil și fiul, ridiculizat, se hotărăște să-și ucidă tatăl. Numai că relieful fabulos-mitic a Urbei Natale (o înconjoară Dealurile Sterpe, care duc spre Defileul Strămoșilor și spre vârful Marelui Mineral, după ce trec pe lângă Izvorul împietritor), timpul desprins de cel terestru – fără a fi totuși un timp cosmic (un an urbinatalian înseamnă 10 ani pentru Turiști sau invers, căci există o tendință permanentă de ambiguizare a coordonatelor spațiotemporale) și ritualurile arhaice (parodiat arhaice) determină un comportament al jumătăților de măsură; practic, nimic nu este dus până la capăt, nici asasinatul, nici conspirațiile lui Paracole și Catogan, nici distracțiile, nici furia.
Uciderea tatălui este cadențată psalmic, în versete care narează o vânătoare mitică: zeu / animal victimizat, Nabonide dispare prin intervenția altei categorii, filosofice de data aceasta, hazardul: nimeni nu-l atinge, nimeni nu-l influențează, doar întâmplarea face ca el să cadă în Izvorul împietritor și să se transforme în statuie: „Noapte aridă, noapte imensă, noapte de neliniște. Noapte de piatră, mare noapte minerală a spațiului pe care îl duci în faldurile tale întunecate. Pe cei ce au străbătut defileul Păsărilor. Pierdut în tine, tatăl a căzut în prăpastie. Marele Nabonide, cel puternic și tare, vânătorul cu ochi sigur. Masculul nesățios, stăpân pe destinele Urbei Natale. Marele Nabonide a căzut în prăpastia zămislită de noapte. Dar nu el, nu marele și puternicul Nabonide moare, nu, nu el moare, ci fugarul, neputinciosul săgetător. Vânat gonit de ură, victimă fără de sprijin, învins lipsit de aliați.” (p. 96). Aceste pagini lirice sunt așezate imediat după Marea Sărbătoare, transformată de Raymond Queneau, cu umor și inventivitate, într-o adevărată tartarinadă. Vânătorii de caschete ai lui Tartarin din Tarascon devin niște jalnici – prin orgoliu și ignoranță – spărgători de veselă. Dacă despre „Primăveril” nu se poate ști, până în final, în ce constă și din ce cauză trofeul este acordat celui mai bețiv și mai iresponsabil dintre locuitori, „serbarea” care-l precede, descrisă cu mare risipă de detalii amuzante, este un fel de catharsis colectiv: populația se ruinează cumpărând veselă scumpă din faianță ori porțelan, pe care-o expune în „agora” alături de piese rare, de colecție, pentru ca, la semnalul lui Quefasse (acesta umflă până sparge o beșică roșie / imensă de bou) să înceapă s-o distrugă. Distracția constă în transformarea rarităților în praf și pulbere și cel care-și sparge singur vasele (Nabonide vine cu o mitralieră) este privit cu suspiciune. Absurdul situației este condimentat cu aburii grei de „musarmacrăpelniță”, o mâncare tradițională a cărei rețetă este oferită cu generozitate cititorului gourmet, ca și de isprăvile din fundalul tabloului colectiv cu mulțime dezlănțuită: beții „la separeu”, în taverna / restaurantul / hotelul „Lachioru’”, care are capacitatea de a se muta din loc în loc după cum dorește naratorul, giugiuleli între socru și noră, focuri de artificii, soți care nu-și recunosc soțiile și li se uită pe sub fuste libidinoși etc; o umanitate larvară, care nu se mai transcende, oricât și-ar dori-o Pierre.
Dacă fiul cel mare al lui Nabonide este succesorul la tron și aducătorul de potop (vremea permanent frumoasă din cetate era menținută cu „dispozitivul de alungat norii”), Paul, al doilea născut, care își înlocuiește fratele după ce acesta este întemnițat în propria locuință și condamnat la munca de „scultor” (statuia fostului primar împietrit de Izvor se topește, așa că Pierre trebuie să cioplească alta, supradimensionată, cu toată anatomia răposatului la locul ei și cu niciun fir de păr lipsă) este îndragostitul de artificial, dușmanul neîmpăcat al naturii și al Ruralilor (categorie socială considerată inferioară): „Și câmpul ăsta, câmpul ăsta și el e fumat, sau, mai degrabă, l-aș fuma dacă n-aș ști că se îngrașă cu escremente. Ca și câinii, câmpul mănâncă scârnă, asta-i natura. Câh! Natura! Câh! Câh! Din fericire, omul nu e natural. Ce scârboșenie de viață ar trebui să trăim dacă am fi naturali! Iar câmpul acesta îi amintește omului natura sa naturală, se agață de el, îl înjosește, îl bagă cu nasul în noroiul împuțit din care va crește varza. Câh!” (p. 115).
Romanul se încheie cu renunțarea – în mod aparent – la dinastia Nabonide: Pierre este aruncat la gunoi împreună cu rămășițele caramelizate ale statuii cioplite în detenție, Paul fuge cu Alis Fei în Urbea Străină, iar intrarea într-o nouă eră mitologică se face prin sacrificiu uman. Pentru ca cetatea să scape de potop și să aibă permanentul ei timp frumos, era nevoie de un nou dispozitiv de alungat norii, adică de un năvod ridicat pe o prăjină și de un om care să se usuce de bună voie în acel năvod: „trupul lui Jean [mezinul lui Nabonide] a fost lăsat să se usuce la soare. Ansamblul alcătuit din par și mumie a fost numit dispozitiv de alungat norii. [...] În cinstea lui Jean, supranumit Sfântu’ Așteaptă (fără îndoială pentru că, atunci când nu alungă norii – ceea ce face mereu – așteaptă să-i vadă navigând pe cer; dar cum o fi ajuns pe aceste meleaguri un atare termen marinăresc?) s-au instituit diverse serbări. Dimineață se sfărâmă recipiente; după amiaza, se mimează cu degetele creșterea plantelor (rare); seara, focul de artificii nu provoacă nicio perturbație atmosferică, întrucât timpul frumos s-a instalat temeinic” (p. 218).
(Raymond Queneau, „Sfântu’ Așteaptă”, Editura Univers, 2006, traducere de Sanda Oprescu)