Cenaclul Agonia.ro continuă pe scena poeziei și criticii literare sâmbătă 23 iunie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București, cu lectură de poezie bună și o lansare de carte.

Autorii acestei ediții sunt Doina Ștefănescu și Florin Caragiu, moderator va fi fiind Felix Nicolau.

Lansare de carte: Dana Banu - poezii din țara lui elian. Cartea va fi prezentată de Călin Sămărghițan, cel care a migălit postfața volumului, și de Florin Caragiu, cel care a depus “munca de carte”, pentru ca acest volum să existe.

Volumul poate fi găsit la Librăria Muzeului Literaturii Române, începând de astăzi, 18 iunie.

***


Doina - este o foarte tânără autoare, studentă la Facultatea de filosofie a Universității din București, pasionată de literatură, poezie îndeosebi, muzică, film. Va fi la prima ei « ieșire pe scenă » la un cenaclu, să îi încurajăm prezența.


Florin - Absolvent al Facultății de Matematică al Universității din Bucuresti, promoția 1993. Asistent Univ. la Facultatea de Automatică și Calculatoare a Universității Politehnica din București (1995-2005). Absolvent al Facultatii de Teologie Ortodoxă a Universității din București, promoția 2006. Director al Editurii Platytera, București, din 2003. Autor al volumului de poezii: Piatra Scrisă, Ed. Platytera, 2003, și al volumului: Cuviosul Ghelasie Isihastul, Ed. Platytera, 2004. A scris paisprezece articole și dialoguri cuprinse în aparițiile editurii Platytera. Numeroase traduceri din limba engleză și franceză. Arii de interes: teologia, filosofia, psihologia, iconografia, poezia, muzica, matematica.


***

Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa editors@scriptor.info, dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko.

Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului.

Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit!



***


Doina Ștefănescu


the hive

am un fermoar lipit de
șira spinării
se deschide spre un stup de albine
supurez dulceață
linge-mă


angst

dacă sacrific și acest fel de a simți
aș avea doar sunete care nu spun nimic
încet retina prin care te priveam dimineața
ar îmbătrâni
și oamenii s-ar grăbi să mă ajute
ca buruienile o casă părăsită


acum
când stau la acest birou și scriu
umerii mei sunt biciuți de fiecare literă
pe care încerc să o așez cu sens
îmi tremură mâinile
și nu mă pot abține să nu mă gândesc
că în spatele meu ceva mă fixează cu privirea
așteptând să aleg



Au jardin de l'enfant


era o grădină odată
cu mama care atârna haine albe în pomi
părul ei lung și aspru mirosea a
castane uscate la soare
zilele mele curgeau în ritmul leagănului

și tot ce știam
era un cer acoperit de frunze
ca ultimele lucruri pe care vrei sa le revezi
când mori



Jazz

intimitatea mea e un album de familie
în care toți iubiții se iau de mână și
privesc cutii de bere și funduri de femei
cu aceeași intensitate
iar fiecare ieșire pe ușile lor dimineața
înseamnă o altă noapte în care m-am gândit că
Mama va muri

cel mai onest bărbat mi se pare tata
care nu mi-a spus niciodată că mă iubește
nu știe cum să se poarte cu mine
nu înțelege nimic
dar uneori vine langă mine și îmi pune mâna lui grea și aspră
pe frunte
parcă îmi cere scuze că m-a făcut



Plaja


în fața monitorului sunt doar o altă fată
cu doar o altă iubire nesfârșită
în culoarul ăsta verde al meu îndreptat spre
aici nu mai e nimeni de murit
îmi târșâi picioarele ca un copil de orfelinat
pe care îl așteaptă o lungă noapte
ca un copil supărat cu pumnii strânși
și un fel de inimă ascunsă în altă parte

când lumea e o plajă goală de tine
cu oameni abrutizați și orbi care se adună
ca într-o groapă comună de ardere agonizantă
îl urăsc pe dumnezeu că ne-a făcut atât de perfecți
încât ne lasă singuri, triști și liberi

aș vrea să fiu ea sau tu care acum mă citești
detașați, satisfăcuți în orgoliu că-mi înțelegeți stările
mulțumiți că durerile voastre
au un palid ecou aici
pentru libertatea pe care nu mi-o doresc
am rămas un drum cu nici o intersecție



Kodak


De când te știu am ceva din
disperarea cu care unii oameni sunt frumoși
o teamă în care îmi ronțăi din suflet

Stau și privesc la ceva ca un soare
pe un cer ca de afiș waltdisney
cu mâna pe ochi pot să-mi spun
că oamenii nu îmbătrânesc în albumele foto
că zâmbetul cuiva mort dintr-o poză nu
se schimbă în gura veștejită a celui care privește
trișând despart două degete și descopăr
la picioarele mele
sonata Kreutzer și împachetat
golul din noi

la marginea unei spume scuipate de ape pe care nu se mai merge
ca un om în picioare abia născute
să urli după ceva de crezut


Barbie

știu că nu e mare lucru ce spun
și s-ar putea să nu fie adevărat
dar nu există prea multe lucruri
pe care să le vrei imediat dimineața

i-am cumpărat prietenului meu
un caiet de mate barbie
la sfârșitul căruia am scris cu litere mari
i l-am dat când ieșea de la duș
am stat cuminte în fața ușii
măsurând cu pași mărunți holul
și toate celelalte clișee pe care le faci
când aștepți
felul meu de a spune
îmi pare rău
l-a întors pe toate părțile și a zâmbit
apoi m-a mângâiat pe frunte
felul lui de a spune
ești bleagă



candy


zdrobesc bomboane cu lămâie între degete
și cumva gustul lor îl simt
cu toți porii
în interiorul pleoapelor în tălpi pe genunchi
e 5 după amiaza
până și lumina are o aromă acră
ce se întinde lipicioasă pe umerii și pieptul meu
amintirile se agită
ca mâinile copiiilor pofticioși pe care nu poți să-i refuzi
mușc buzele și

acopăr urechile cu palmele
să nu mai aud cum se rupe

tot staniolul din lume



10:23


e o dimineață
în care stau în prosop la birou
fără nimic
doar acea lumină
pe care nu știi dacă o urăști pentru că te arată prea gol
sau o suporți pentru că îți oferă singurul unghi
din care nu mai poți fi ipocrit

și doar acea muzică
reluată constant
un beat anonim
ca toate gândurile tale

doar când mai trag jaluzelele
și mă cufund într-o penumbră moale
ca mâinile tatei
îmi strâng obrazul lângă umărul gol
și inhalez un miros
aproape uman



în blocul post-operator

aseară am stat atât de mult
să mă uit la patul gol
încât sunt sigură că am mișcat puțin perna ta
simțeam un gust de mandarine
ca atunci când eram fumată
știam că nu e nimic nou
încă un trip subit
al corpului meu
ca atunci când te trezești din comă
și nu simți nimic
sau doar ți se pare
și visezi
că stai pe un scaun
fumând
și te uiți la un pat gol
în care așternuturile se mișcă
de parcă cineva ar face dragoste în ele
în cea mai mare liniște


***


Florin Caragiu


atât de ușor

degetele îți crapă de frig atât de ușor
uneori tremuri de frică și-mi spui că vezi mai departe
ochii tăi sunt săgeți ieșite din lacuri
spre păsări ce nu-s învățate să fugă

lângă cântecul tău sălbăticiunile vin
și uită să plângă visându-ți mâinile răcoroase

ades colindăm după ploaie pădurea
dincolo de care se-ncumetă numai munții albaștri
tu știi să alegi ciupercile eu le mănânc de departe
ca pe minunile ce apar la capătul dorinței
când se atinge de cer

întindem brațul cu ochii închiși
și-ndată ne stropește un luminiș:
tu râzi și toate bat din palme

ne-ntindem pătura și ne lăsăm în voia
liniștii cu miros înțepător de brad
adormim mână în mână, escaladați de furnici

odată ne-a prins o furtună am alergat
până ce-am îmbrăcat ploaia pe dedesubt
atunci am pierdut frica de apă

în ochii tăi culorile vin pe furiș
să se spele de noapte

Domnul ne leagănă pașii atât de ușor
hai la răscruce, ne-așteaptă, ne va tăia cărarea
ca pe-o șuviță aurie de singurătate



între noi
nu mai sunt spații


într-o zi pe ecranul televizorului
ai zugrăvit o floare aurie și de atunci
nu l-am mai deschis

uneori dormim în camere diferite
ca să învățăm să trecem prin zid
dimineața mâinile îți sunt pline de abur
de parcă abia ai ieși din mine
cu cerul pe jumătate în mâlul albastru

se întâmplă să ne plimbăm
până ce tăcerea ne zvârle afară din noi
și tragem minunile prinse de glezne în camera noastră

până ce aerul capătă consistența lichidului amniotic
și între noi nu mai sunt spații în care cuvintele
să se lase rostite ori îngropate
ca niște aripi prea grele
pentru căderea în Dumnezeu




colaps


ești frumoasă atunci când surâzi
deși nu o faci decât în clipele de tristețe
când mă surprinzi cum încerc să te-nveselesc

nu am putut niciodată să-ți spun cum arăți
ce anume se schimbă în timp
și ce rămâne independent de stare
poate pentru că atunci când o fac
umbra ta colapsează în cuvintele mele

la fiecare întâlnire am sentimentul
că am brațele pline chiar când uit să-ți iau
un cât de mic dar
însă tu te pui între ele să primești
ce ți-am adus fără să știu

uneori îmi bandajezi sufletul
cu mâneca plină de culorile paletei
ca un prim-ajutor
pentru căderile mele pe dinăuntru
alteori suntem două mâini
ce se îndepărtează spre a cuprinde

când suntem departe unul de altul
devenim aproape transparenți
și oamenii nu ne mai răspund la salut
privind prin noi cu o tristețe ușor luminoasă
spre propria lor viață
uitată la marginea unui pas de copil



big crunch


când Dumnezeu trece oamenii se ascund
în inima ta să nu orbească

din carne le cresc altfel de veșminte

la capătul privirii se naște un pământ nou
nici nu știu când ne-am făcut loc unul în altul

marginile noastre suprapuse încălzesc iarba
în care un copil își șterge de nori obrazul

uneori n-am ceva anume să-ți spun

cuvintele se prind de bulgărul de lumină
care se rostogolește din ce în ce mai iute spre noi.



apa nu se împrăștie
semn de viață


se întâmplă să nu mai am vești de la tine
dar știu că vârstele ne-o iau înainte pe scurtătură
și așteaptă să le ajungem din urmă fără să mai privim înapoi

oamenii ies în stradă să afle cum îi cheamă
hainele lor vociferează atât de tare
încât nu se mai aud unul pe altul
iar sufletele li se întorc în buzunarul de la piept

tu știi că te iubesc și îți este de ajuns vasul din care bem împreună:
chiar dacă se sparge în bucăți mici
apa nu se împrăștie ci rămâne să înfășoare memoria

cuvintele nu au învățat să vorbească,
ne trag de mânecă să venim mai aproape de locul
în care timpul se sfârșește
pentru că mișcarea nu mai poate fi descompusă

porțile sunt încuiate
și strigătul se leagănă sub o limbă de foc,
nu te teme însă

Dumnezeu vrea să fie copilul nostru



puzzle

hainele ies prin carne, zboară prin ferestre peste linia ce strânge
durerea în colțul grădinii: este prima zi în care moartea rămâne în urmă,
prima privire în care rămâne un loc nedistrus

nu ne desprindem de lângă foc, din vreme în vreme-l atingem
cu pielea desfăcută în straturi precum ceara de lustruit argintăria

pânza de cort flutură sub ape în timp ce sorbim tot mai mult spațiu
și cuvântul în care ne lăsăm respirația se sfărâmă în gură

timpul e un fir lipicios ce se înfășoară în jurul nostru
o floretă ce ne străpunge mușchii încordați
un fir de apă care ne poartă vorbele dincolo de bătaia privirii
o lespede pe care-o purtăm în spinare așteptând înscrisul numelui nou

fiecare clipă scoate din noi încă o aripă
până ce zborul cuprinde ca o flacără nemișcată ființa

timpul decupează din noi bucăți de viață ce nu se potrivesc împreună
încât adesea nu mai știm cine suntem uitând că ele
au conturul rănilor lui Hristos



stare de lucruri
entanglement

jocul ne poartă printre lasere și oglinzi
spre locul de întâlnire din jumătatea umbrită a timpului

privirea unui copil curbează spațiul, îi împrăștie culorile
pe cârpa cu care a strâns răcoarea ierbii în zori

cântecul meu îți iese prin umăr, lacrima ta îmi zvâcnește în stern,
ființe neatinse își uită cercul roșu în tremurul glasului

căderea apei prin coșul de nuiele e o durere plăcută
într-o poveste în care nu mai putem fi descriși separat

pielea e carne vie a trupului jupuit de lumină,
sângerare a limitei de vuietul schimbării când treptele

abia părăsite dispar și neîntoarcerea apropie inima
de saltul în gol spre smerenia lui Dumnezeu.



când te apropii
cinci cuvinte


când te apropii liniștea e mai ascuțită
copacii își schimbă pozițiile rotindu-se lent
măsoară spațiul dintre noi din tot mai multe unghiuri

străbatem de jur-împrejur străzile cu repeziciune
sperând să nu mai putem fi opriți de gravitația
care totuși ne încetinește

la numai cinci cuvinte depărtare inima se dilată
deodată albastră ca printr-un accident fericit

vietățile fug spre capătul roșu
pe sub bolțile tălpilor
peste muchiile subțiri ale orașului

cu cât suntem mai aproape cu atât trupul
e mai curbat în el însuși,
întredeschis în partea dinspre tine

cândva sângele trebuie să fi fost mai dens
vizibil cu ochiul liber


răspântii

pentru o piruetă nu mai e spațiu

pentru o piruetă nu mai e spațiu doar o lumină
cerșind gropile din obraji și scârțâitul ușii dincolo de care
cărțile luate de ape subțiază visul

între noi surâd către cer atâtea străzi știrbe, bobocii sparți de nerăbdare
din pâlcurile în care ne scotoceam de imagini și cimitirul cu privighetori

răspântii se-nchid în jurul gleznelor,
fericite s-adoarmă pe treptele unde noaptea se crapă
sub podul palmei

inima n-a șters razele după ploaie, peste zidul devenit promontoriu
copiii flutură strigăte desfăcute, gata de zbor



cutia cu imagini

toată viața am vrut să învăț
cum sufletul se face trup și trupul suflet
fără să înceteze să fie ce sunt

am putea atunci umbla unul în celălalt ca într-o grădină
și depărtarea ar fi la o lungime de respirație

îmi place să te privesc când dormi
să-ți văd pleoapele încrețite de visele din cutia cu imagini
și pielea subțiată de mângâierea lui Dumnezeu
în răcoarea dimineții

uneori plângi în somn cu o durere de piatră topită
care îmi strânge inima în colțul ochilor

alteori te dezvelești de noapte cu un surâs
și rămâi țintuită într-un gest
din care lumina curge peste lucruri

tristețea ta lasă peste cuvinte
o pânză în care soarele își țese razele

și la trezire
singurătatea e un leagăn de copil