Carmencitei Visalon


Între a fi și a nu fi, nașterea oferă șansa ființei. Inconvenientul de a te naște este însă acela că, odată ce exiști, nu poți trăi oricum. Viața demnă impune anume standarde dincolo de care ființa decade și se descalifică. Cade în precaritate sau în impostură.

O societate democratică și bogată, simțindu-se responsabilă de asemenea eventualități, se străduiește să ofere șanse egale tuturor pentru a nu rata împlinirile vieții civile. Printr-un cadru legal adecvat și printr-un sistem de instituții care-l pune în practică, ea atenuează discriminările datorate hazardului nașterii și deschide fiecărui cetățean accesul la oportunitățile civilizației. Mai mult încă, ea tinde să amortizeze și impactul defavorabil al fatalităților socio-economice și să dea o a doua șansă celor dezavantajați de evenimente neprevăzute, responsabile de eșecuri nemeritate.

În schimb, crizele sufletești, impasul spiritual, eșecul existențial nu par să se bucure nici de vreo asistență instituționalizată și nici măcar de o fireasca recunoaștere (oficială). Recunoaștere de altfel absolut necesară pentru ca mentalitatea civilizată să le adopte ca probleme legitime și cronice și să catadixească a le căuta soluții, remedii și eventual strategii de prevenire sau de atenuare. Cu o atitudine ilustrînd mai degrabă ipocrizia generală, ele sînt taxate în pripă, dacă nu de-a dreptul ca defetism cinic, atunci, la fel de expeditiv, drept sclifoseală nedemnă a sufletelor "nobile", nepregătite să dea piept cu viața. Și, în consecință, nu au decît șansa tardivă de a fi preluate nu de asistența socială, ci direct de aceea psihiatrică.

Ideologia oficială, singura care animă prestația pedagogică și modelează sufletele celor ce sînt mai degrabă involuntarele ei produse decît presupușii ei beneficiari, se servește încă de marile - și desuetele - povești apologetice ale civilizației. Nu-i de mirare că spiritele astfel (de)formate sînt doar seduse de aceste aspirații grandioase (frizînd de fapt grandomania) și curînd abandonate unei realității sordide, fade, lipsite de nerv și exigență. Pare firesc deci ca sufletele cu adevărat sensibile, care au mizat generos pe această mitologie și au refuzat cu obstinație, eroic s-ar putea spune, asaltul alternativelor interlop-oportuniste întreprins pe canale mai puțin oficiale, să fie din capul locului expuse unor decepții majore, unor crize aproape insolubile cu mijloacele precare de care dispun, cu care, mai bine zis, i-a înzestrat o educație suficientă și superficială.

Neprevăzută oficial, nerecunoscută ca legitimă, starea de criză existențială nu are la îndemînă decît îndrumările, inoperante de acum înainte, care de fapt au dus la acest impas. Celui școlit, fără însă a i se deschide ochii asupra școlii vieții, nu-i rămîne decît să facă apel la o recuzită necanonică, la care accesul, chiar dacă îi este permis, nu-i este în nici un fel înlesnit nici de competențele sale anterioare, nici de atitudinile aferente lor.

Salvarea, imprevizibilă în fond, ține doar de noroc, chiar dacă el - întîmpinat ofensiv, cu o înverșunată neresemnare - n-ar fi decît șansa de a ajusta favorabil circumstanțele cele mai neprielnice. Întîmplări umile, dar pline de tîlc, lecturi fericite, bucurii interzise, greu ratificabile de simțul comun, un anturaj nesperat, deși anonim - un șir de evenimente aparent insignifiante, stranii, dar ingenios interpretate poate fi scenariul eroic al unei aventuri mîntuitoare.

Dar pentru asta, pretendentul trebuie să riște o prestație cvasi-mitică, să îndrăznească înțelegerea propriei vieți în cadrele mai adecvate evoluției spirituale (neamintite și nerecomandate de vreun demers educațional) ale inițierii mistice, ale ritualurilor de trecere, ale scenariilor morții și învierii simbolice. Toate acestea, strategii și itinerarii de care atît învățămîntul, cît și mentalitatea comună nu doar că se jenează, dar se feresc ca dracul de tămîie.

Pe scurt, șansa celui în criză este dacă nu de-a dreptul o renaștere mistică, măcar un eveniment omolog ei. La fel de miraculos, aș zice. Problema pe care mi-o pun de fapt este dacă democrația poate pretinde - cu îndreptățire, găsind strategiile eficiente de rigoare - să fie legitim o aristocrație pentru toți sau criza spirituală biruită rămîne semnul inconfundabil al unei, poate anonime, dar perene, elite existențiale, care pe bună dreptate se simte atinsă de grație, aleasă, privilegiată printr-un nesperat adaos de destin.