poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-18 | |
„Eu n-am intenționat să fac biografia lui Blaga”
- Într-un interviu publicat nu cu mult timp în urmă în revista Vatra, ați făcut câteva referiri cu privire la relațiile dv. cu Lucian Blaga, fără a fi limpede atitudinea dv. Aș vrea, de aceea, în acest interviu, să refacem momente semnificative ale acestor relații. Când l-ați întâlnit prima oară pe Lucian Blaga? - L-am văzut și ascultat prima oară când a fost profesor la Universitatea din Cluj. Am asistat la lecția de deschidere și i-am admirat capacitatea de a vorbi din punct de vedere stilistic. Spunea, printre altele, că România are posibilitatea de a crește nu în lături ci în sus. Fiul marelui istoric Lupaș m-a întrebat ce vrea să fie aceasta. I-am răspuns în glumă. Situația de atunci din Europa era foarte aprinsă, ca și acum, de altfel. I-am spus: „Dragul meu, noi trebuie să sporim aviația, să avem o aviație de calitate!” Apoi l-am văzut pe Blaga la un hotel, unde zăcea, probabil bolnav de gripă. Am rămas în relații cu el, ne-am văzut des fără a avea legături, pentru că nu apreciam, nu eram de acord cu filosofia, cu misticismul lui. I-am apreciat filosofia și atacarea filosofiei în poezie. - Faceți, așadar, deosebire între poetul și filosoful Lucian Blaga? - Filosofia nu o împărtășesc. Admir stilul lui în filozofie și atât. Blaga era sub influența lui Spengler, care a scris Apusul Occidentului, sub influența lui Nietzsche, iar din punct de vedere al analizelor de profunzime era sub influența lui Freud, ori eu admir filosofia lui Freud doar în anumite laturi ale sale. Problema cu Marele Anonim a lui Blaga e mai mult o temă poetică. După părerea mea, nu există un Mare Anonim care să intuiască ce se va întâmpla într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Dereglat doar puțin creierul și omul nu mai este om. Se spune adesea „geniu și nebunie”. Eu nu cred că nebunia e o condiție a creației. Nu pot să spun despre Blaga același lucru. Din poezia lui Blaga nu pot să rețin nici un vers pe de rost cum pot să rețin versuri de Eminescu, Coșbuc, Goga și alții, chiar Macedonski. Totuși, îi păstrez respect ca poet, iar ca filosof rețin doar stilul. - Dar „Memoriul” lui Blaga vine cu niște date concrete!?!.. - Eu, cu poetul și filosoful Blaga, nu am avut nici un diferend. Între noi a fost o convorbire pe care probabil el a uitat-o, o convorbire despre războiul care tocmai se terminase. Din această convorbire am reținut date și pentru romanul meu, Pe muche de cuțit, dar personajul meu spune și lucruri care nu au nimic cu acea convorbire. Blaga s-a recunoscut în acel personaj, s-a confundat cu unul din personajele mele, lucru care s-a întâmplat și cu alții. Blaga a negat că ar fi avut astfel de discuții cu mine. Dacă ar trăi Lucian Blaga i-aș spune că nu toate trăsăturile personajului îi aparțin. - Cât este biografia lui Lucian Blaga în romanul Pe muche de cuțit și cât este ficțiune? - Biografia lui Lucian Blaga nu este nicăieri acolo. Afirmațiile de acolo aparțin unui personaj. Eu nu am intenționat să surprind date din biografia lui Blaga acolo. Când a fost Blaga scos din Academie, au fost scoși și alții și Voiculescu – condițiile de atunci au făcut să se întâmple acest lucru. Eu l-am ajutat pe Blaga. Am dovezi că i-am trimis bani, nu de la mine, ci de la Fondul Literar. El i-a adresat o scrisoare lui Sadoveanu, iar Sadoveanu mi-a încredințat mie rezolvarea problemei lui Blaga. Hei, sunt mulți care ar vrea să se iște un conflict Beniuc – Blaga! - Blaga amintește în „Memoriul” său și de faptul că ați pus în seama tatălui său fapte dezonorante… - Eu nu știu cine e Izidor Blaga și nu l-am cunoscut niciodată pe tatăl lui Blaga. Am trecut doar prin Lancrăm, în drum spre Cluj, dar n-am oprit. Eu nu am cunoscut nici un om din Lancrăm cu numele de Izidor Blaga. Eu am făcut doar un personaj, cunoscând mai mulți preoți, dintre care unii mai făceau braconaj. Un personaj literar e o sinteză de date. Îmi amintesc că am primit odată o scrisoare a unui țăran din Făgăraș. Mă întreba de unde cunosc eu Făgărașul. Dar eu n-am fost niciodată acolo. Oamenii din satul lui se asemănau cu oamenii din satul meu, cu țăranii pe care i-am cunoscut eu. Printre ei se aflau destui ca „Flori de munte” al meu. - Când ați luat cunoștință de Memoriul” lui Blaga? - Când a apărut la Comitetul Central. Mi s-a spus însă să nu-l bag în seamă. - „Memoriul” a fost publicat de Mircea Zaciu și în virtutea restituirii documentului dar și a adevărului… - Eu consider inoportună publicarea lui pentru că el a fost destinat unui organ central. Mircea Zaciu l-a luat din arhiva lui Daicoviciu. Poate cândva voi publica într-o revistă scrisori de ale lui Blaga care certifică relațiile dintre noi. Când a apărut Faust în traducerea lui, a primit cincizeci de mii de lei și din aceștia cred că a înapoiat pe cei pe care i-i trimisesem înainte, când traducea Faust. Eu am înlocuit o altă traducere a lui Faust cu traducerea lui. - L-ați mai întâlnit apoi pe Blaga? - Da. După război, am fost deputat în regiunea Huedin. Când am plecat la Cluj, am trimis vorbă lui Blaga să mă caute la Hotel „Siesta”. Era o zi ploioasă. El întârzia. Am trimis pe nevastă-mea să vadă dacă nu e în stradă. Era acolo. Îl așteptam. I-am zis atunci: „Maestre, - nu-i plăcea să-i zic așa, deși el era un maestru, nu cel mai mare, dar, oricum, un maestru – Ben Corlaciu se laudă pe toate drumurile că îți e ginere”. Întâlnirea de la „Siesta” a fost ultima dată când l-am văzut pe Blaga. Apoi a mai publicat o carte, Mirabila sămânță. Nu știu, n-am citit-o, s-ar putea să o am prin bibliotecă. Cred că Blaga a scris lucruri frumoase acolo. - Blaga se număra printre cei care au candidat la Premiul Nobel în 1956. Cunoașteți împrejurările în care acestui mare poet i-a fost spulberată șansa recunoașterii și prin Premiul Nobel? - În general, mai mulți scriitori români au visat Premiul Nobel. Între ei și Blaga a candidat. Mi-ar fi părut bine să-l fi primit pentru că îl merita. Nici eu, nici Uniunea Scriitorilor nu ne-am ocupat de acest lucru. Ar fi putut să ia Premiul Nobel și Arghezi. Pentru a lua acest premiu, era nevoie de recomandarea a trei laureați. În acest sens, a venit în România Quasimodo, pe care l-am rugat să traducă vreo douăzeci de poezii. Nu știu dacă le-a tradus sau nu, dar Premiul Nobel nu l-a luat, nu i-a fost decernat nici lui Arghezi. Nu l-a laut nici Zaharia Stancu și nici alți scriitori care au stăruit să obțină acest titlu de mare prestigiu. Aș fi vrut să-l ia oricine înafară de mine. A intrat spiritul politic în acordarea acestui premiu, lucru care mie îmi displace. Au fost scriitori ca Neruda, cu care eram și prieten, și Quasimodo, care au stăruit ca și un român să ia Premiul Nobel. Dar propunerile lor nu s-au soldat cu vreun succes. Eu nu puteam să recomand pe nimeni, nici ca academician, nici ca scriitor, nici ca nimic. - Dacă ar trebui să recomandați acum un scriitor român contemporan pentru Premiul Nobel, la cine v-ați gândi? - Pentru valoarea strict literară n-aș recomanda încă pe nimeni. Ar trebui o personalitate puternică precum a lui Neruda pentru a i se putea acorda. Dacă i s-ar da cuiva din România aș fi bucuros că și țara noastră a luat un premiu atât de onorant. Sunt foarte multe talente în România și care s-ar putea ridica la nivelul artistic pe care îl reclamă Premiul Nobel. Poate n-au fost suficiente condiții pentru a se afirma sau poate că comisia care acordă acest premiu nu își îndreaptă ochii spre România. Nu avem mari individualități, dar să nu uităm că sunt scriitori români care au luat Premiul Herder și Premiul Etna Taormina. Una dintre greșelile acestui for e că nu s-a gândit la Sadoveanu, care e unul din marii scriitori ai lumii. Nu l-am auzit să tânjească după Premiul Nobel. Dar îl merita pe deplin ca și Arghezi. Poate și Blaga, nu știu. M-aș fi bucurat să-l ia. Parcă Rebreanu nu l-ar fi meritat? - Mai vizează, într-un fel sau altul, pe Lucian Blaga volumul al doilea din romanul Pe muche de cuțit? - Nu! Nu mai sunt probleme în acest sens. Volumul doi se cheamă Cuțitul la os și se ocupă de probleme de altă natură. E o infamie să se creadă că eu am luptat să se scoată Blaga din literatură. - Cum se face că, deși ați luat cunoștință de „Memoriul” lui Blaga, nu ați dat până acum un răspuns acestui „Memoriu”? -„Memoriul” de la Comitetul Central nu mi s-a arătat, iar când l-am citit, publicat pare-mi-se de Echinox, Blaga era răposat și nu puteam să deschid o polemică cu un om care nu mai era. Aș fi dat astfel satisfacție multora și „Europei Libere”. Dar e o vorbă: „Cine se bagă în lături îl mănâncă porcii”! București, 25 mai 1982 * Publicarea acestui interviu și a precedentului a stârnit un lanț de furii și de reacții de cele mai diverse nuanțe. Ar fi fost foarte multe lucruri de spus și de clarificat. Am avut uneori un acut sentiment de jenă în momentul în care puneam întrebările din cel de al doilea interviu lui Mihai Beniuc, întrucât ele îmi păreau, cel puțin atunci, „oficiale”, ca să nu spun ceva mai grav. Erau însă niște întrebări care trebuiau puse! S-au limpezit lucrurile în acest caz? Mă îndoiesc! Cred că mai mult s-au tulburat apele. Oricum, niște concluzii poate trage orice om de bună credință. Eu am ținut, în finalul interviului, să fac măcar câteva precizări. Bineînțeles că ar mai fi și altele: 1. Lucian Blaga nu a publicat nici un volum cu titlul Mirabila sămânță, nici înainte, nici după 23 august 1944. A colaborat cu versuri originale, între 1953 – 1956, la Steaua, Contemporanul, Viața Românească etc. De-abia în 1962 – poetul murise în 1961 – apare la Editura pentru Literatură volumul postum Poezii, sub îngrijirea lui George Ivașcu. Volumul la care se referă Mihai Beniuc este, probabil, cel publicat în 1968, la Editura pentru Literatură, în colecția Biblioteca pentru toți, Poezii, I Poemele luminii, II Mirabila sămânță. 2. Memoriul pe care Lucian Blaga l-a adresat Comitetului Central al P.M.R. a fost publicat prima oară integral în revista Echinox, (X, nr. 6 -7 /1978) de Mircea Zaciu, ca urmare a publicării Memoriului fragmentar și denaturat, în revista Manuscriptum, de către Pavel Þugui. Memoriul este urmarea acuzelor pe care i le aduce Mihai Beniuc în romanul Pe muche de cuțit. Blaga nu a citit, după cum precizează în memoriu, decât fragmentul de roman publicat de Mihai Beniuc în revista Gazeta literară. Mihai Beniuc nu a folosit numele lui Lucian Blaga ci o poreclă „care circula pretutindeni printre intelectualii din țară – spune Blaga – Marele Anonim”. În datele pe care le însumează acest personaj sunt foarte multe date din biografia lui Lucian Blaga, precizate în Memoriu. În seama „Marelui Anonim” au fost puse fapte incompatibile cu gândirea, cu convingerile lui Lucian Blaga. De asemenea, și în seama tatălui lui Lucian Blaga, preotul Izidor Blaga, au fost puse fapte dezonorante. Lectura „Memoriului” lui Lucian Blaga este însă cea mai edificatoare. Punctul de vedere al lui Mihai Beniuc în „Cazul Blaga” este cuprins în textul care urmează și pe care acesta mi l-a dat, menționând pe ultima filă: „Lui Nicolae Băciuț, cu dorința ca lucrarea pe care o pregătește să aducă mai multă lumină în literatura noastră, în ciuda oricăror economii de energie și combustibil”. 12. 2. ’82 Cu drag, M. Beniuc * Scriam, în jurnalul meu, atunci, după lectura textului, între altele: „Să-l arăt cuiva? (Textul – n.m.) Cui să-l arăt și de ce? Merita oare? Va accepta oare cineva să-l publice și cui va folosi publicarea lui?” Tentativa mea de a-l publica a fost sortită eșecului. În arhiva personală se află corectura I a paginii, având scris de Dan Culcer textul (Eu încă nu lucram la Vatra, eram student în ultimul an.): „Scos din numărul 4 / 1982, de Consiliul Culturii, la precenzură”. * Cazul Blaga Lucian Blaga? Desigur că ne-am cunoscut. Dar pe cine interesează relațiile mele cu el vrea să știe în primul rând conflictele ce or fi fost între noi. N-am fost în conflict personal niciodată, dimpotrivă. L-am respectat pe omul și poetul Blaga, pentru onestitatea pe care i-o presupuneam și pentru deplin remarcabilu-i talent poetic și mare stilist, fără să-i accept viziunea filosofică mistică, nici atitudinea de dreapta. Dar…, s-a iscat un dar…, supărător pentru el și pentru mine, de altfel, nu singurul dar în cariera mea literară, ceea ce mă lasă indiferent, la urma urmei. Eu am scris un roman, Pe muche de cuțit, în esență o carte antifascistă, antihitleristă, din care a apărut volumul I, iar al doilea zace la editură, când la una, când la alta, fără un răspuns clar și categoric, după ce a fost tras la tipar în urmă cu vreun sfert de veac. Să lăsăm volumul II să zacă, o să-i vină rândul cândva, și să revenim la volumul I și la cazul Blaga, care s-a recunoscut în unul dintre personajele literare ale unei pagini sau două ale cărții. Și alții s-au recunoscut, dar și-au văzut de treabă ori s-au mulțumit cu denunțuri sau cu zânzanie. Numele nu e amintit în carte al nici unuia, nici al lui Blaga. Dar el a scris o ripostă lungă la la C.C. al P.C.R., defăimându-mă pe mine și proslăvindu-se pe el – numai membru de partid nu se face, mulțumindu-se să se declare un mare apărător al simpatizanților căzuți în Uniunea Patrioților de la Sibiu, după ce hitleriștii suferiseră răsunătoarea înfrângere de la Stalingrad. Eu nu fusesem acolo când Blaga și-a ținut „glorioasa” pledoarie, fără efect pentru simpatizanți. A vorbit 2 ore și jumătate, (poate…) iar în denunțu-i tardiv, de care știam și mi se spusese să nu-i dau atenție, să fiu mai bine atent la ce fierbe Marele Anonim printre scriitorii de la Cluj. Prefăcându-se că nu știe că eram mobilizat, după scurt timp de la începerea rușinosului dezastru și pentru poporul român durerosul război antisovietic. Blaga se întreabă: „Unde era atunci Beniuc?” Știa, dar mințea. Ori poate uitase, cum „a uitat” că nu i se întâmplase nimic ca membru al Uniunii Scriitorilor, cum uitase că era ideologul Dreptei, cum uitase că purtase uniforma albastră a „Frontului Renașterii Naționale”, în calitate de consilier al Hohenzollernului Rege Carol al II-lea, și cum uitase că a primit bani, vreo 2000 – 2500 lunar de la Uniunea Scriitorilor, ca să traducă pe Faust al lui Goethe, pe care mi-l trimitea cu porția. Căci banii eu îi trimiteam, nu altul. Dar poetul mânca din palmă ca un porumbel din Veneția din Piața San Marco. Poate că printre hârtiile mele se găsesc și scrisorile mele se găsesc și scrisorile de mulțumire, care încep cu „Dragă Beniuc, am primit… etc.”, dar în arhive banii dați sunt înregistrați. Iar când am fost tras la răspundere de Iosif Chișinevschi, cine și-a permis să dea bani lui Lucian Blaga, am răspuns: „Eu.” „Cu ce drept?” „Cu dreptul ce-l are președintele Fondului Literar (eu eram atunci) de a achiziționa manuscrise.” „Ce manuscrise?” „Traducerea în românește de Blaga a lui Faust.” „Și unde e?” „La tipografie.” „Cine a dat-o?” „Eu, prin Editura de Stat.” Căci înlăturasem o altă traducere, cel puțin la fel de bună, dar de!, voiam să-l servesc pe marele poet. Desigur că uitase și asta. Dar ce-i cu personajul literar din roman? Personajul literar nu e un portret după natură cum fac pictorii și nici ei totdeauna. Scriitorul își combină experiența vieții cum crede că e potrivit pentru a exprima un adevăr și nu totdeauna ajunge la ceea ce știe despre un singur om. Dacă personajul e „pozitiv” și proslăvit și careva se recunoaște în el, e mulțumit – cel mult îți poate reproșa că l-ai scurtat cu câțiva centimetri, ori că nu ai folosit un nume mai apropiat de al său, ca să-l admire toată lumea. Dar dacă personajul e „negativ” și cineva recunoaște în el trăsături de-ale lui sau măcar ca ale lui, atunci ține-te bine, scriitorule!, că urmează scandalul, care poate lua proporții de masă. Firește că nu poți fi dat în judecată, că nu ai folosit nici numele, nici prenumele, nici locul și data nașterii sau alte fleacuri, nici domiciliul. Blaga știa că nu mă poate da în judecată. De aceea a preferat pamfletul, însă la cel mai înalt for al C.C. al P.C.R. De fapt, ce avea să denunțe? Cum în ajunul plecării mele la armată l-am întrebat ce crede despre durata războiului antisovietic! În scurtă vreme se va termina; germanii vor ocupa Rusia – a zis. Am întrebat cam în câtă vreme. Mi-a spus că în vreo șase săptămâni. I-am spus că nu cred și i-am făgăduit că voi veni, sper, în permisie, peste vreo șase săptămâni. Am venit. Ei! – l-am întrebat. A mormăit ceva despre întâmplare, drumuri proaste și câteva prostii de acestea. „Mi-am zis în gând: Imbecilul; Marele imbecil” – și i-am făgăduit că iar am să vin peste câtva timp. Puteam să cred asta, căci lucram la Marele Stat Major ca translator și nu-mi era prea greu să obțin o permisie de câteva zile. Am venit, pare-mi-se, după bătălia din fața Moscovei, unde puțin a lipsit ca nemții să nu sufere o înfrângere totală. Soldații scriau că pe ei i-a stricat cu privire la război Franța, Cehoslovacia și Polonia. Numai în Rusia încep să-și dea seama ce înseamnă război, căci rusul e un flăcău dârz; dar – ziceau ei – avem noi să-l înjunghiem! Apoi începuseră să se plângă de ger, de noroaie, de dușmanul care nu știai de unde atacă: bolșevicii soldați din față, partizanii din toate părțile. Deci blitzkriegul începuse să se cam fleșcăiască, cum se putea citi și din presa aliată și mai ales din cei trei saci de corespondență a soldaților hitleriști de pe front, furați săptămânal de niște factori poștali antigermani și antiantonescieni. Eu împreună cu un ofițer îi despuiam și subliniam în scrisori ceea ce era caracteristic pentru trupele hitleriste tot mai demoralizate, însemnam cu roșu ceea ce trebuia tradus apoi predam materialul Marelui Stat Major și prin intermediul meu, în secret, C.C. al P.M.R. din afara lagărelor de concentrație, iar sacii despuiați îi trimiteam la crematorii. Dacă atunci când am fost arestat s-ar fi putut afla toate acestea și aș fi fost dat pe mâna Gestapoului, - fraza vieții mele primea drept punct final un glonț. Blaga știa măcar parțial toate acestea (minus secretul scrisorilor) și mai credea în steaua șubredă a americanilor care, credea el și atâția alții – spera că vor îndrepta armele împotriva sovieticilor. Nu vroia să se apropie nicicum de noul regim ce-l ctitoreau comuniștii și zdrobitoarea armată româno - sovietică în fruntea poporului său, eliberând țara și ajutând, uniți cu armatele sovietice, ca să-și elibereze țările lor de hitleriști, unguri și cehoslovaci până la 9 mai 1945, când a capitulat fără condiții Germania. Am întrebat odată pe un fost asistent al lui Blaga ce mai face poetul de la Sibiu. Nu se apropie de Uniunea Patrioților pe care o conduci? Stă ca o buhă la intrarea buturei, mi-a răspuns, și pândește ce are să se mai întâmple. Eram încă în plin război, dar nemții fugeau mâncând pământul urmăriți de ruși. Erau destui care așteptau ca americanii să se ciocnească cu rușii și să vină să „elibereze” pe români: boierii, chiaburii și tot felul de derbedei. Blaga a așteptat mult. Mult și bine. Iar mai târziu îmi spunea: „Când ar fi să trec de partea ăstora (eram noi!), nu trec decât cu arme și bagaje. Deci, să ne înțelegem, nu numai cu poezia ci și cu întreaga sa filozofie obscurantistă. Mai zicea: ce vor zice „ăștia” când voi lua premiul Nobel!? Nu l-a luat. Dar peste vreun deceniu a trecut cam cu arme și bagaje pentru prozeliții săi, cu câteva articole, două sau trei, de capitulare, și cu un volumaș de versuri, Mirabila sămânță. Unii îl consideră azi poetul națiunii și nu puțini dintre semiculți tare s-ar bucura să fie Marx al românilor, de ar putea. Dacă ar reuși să-l impună ca atare, am putea spune că la așa popor, așa Marx. Dar aceasta nu va fi niciodată. Marele Anonim, ca filosof, se va chirci ca vestitul cartof al lui Brecht, care pe măsură ce era umflat Hitler, se micșora cartoful. Cam pe timpul când s-a „apropiat”, trebuia să fi scris Blaga denunțul mincinos împotriva mea. De fapt, eu nu l-am cetit decât acu-s câțiva ani, 2 sau 3, apărut într-o revistă studențească de la Cluj, pare-mi-se Echinox. Am rămas surprins ce om necinstit și mincinos este Lucian Blaga. Pretinde în infamu-i denunț, că nici n-a vorbit cu mine vreodată despre războiul antisovietic și că nimic n-a spus din ceea ce stă scris în roman, că ar fi debitat acele imbecilități marele anonim al cărui nume n-am vrut să-l folosesc. Atunci de ce s-a identificat cu marele imbecil anonim? Uitase ce a vorbit? Nu a uitat, ci mințea cu nerușinare. Mai mult, se simțea cu musca pe căciulă. Măcar că nimeni nu l-a tras la răspundere pentru trecutul său politic, categoric reacționar, nici nu l-a suspendat din Uniunea Scriitorilor. Ci, după cum am spus, s-a bucurat de substanțiale avantaje bănești, pentru o traducere pe care nici nu o începuse. De ce a sărit atunci ca prostul din baie: „Ce ai cu mine, domnule Beniuc?” N-aveam cu el nimic și ca poet îl respect. Despre tatăl său, pe care spune că îl cheamă Izidor și era un mare inițiat în filozofie, am aflat întâia oară din mincinosul denunț, iar ceea ce se spunea în legătură cu el e o invenție scriitoricească așa cum se mai găsesc în carte. Prea mult nici nu e în carte ce și-ar putea atribui Blaga. A îmbrăcat o haină străină. Deși puteam să spun mai multe lucruri din viața lui diplomatică, pe când era ambasador la Lisabona și, după cum povestea, că veniseră la el emisari ai lui Franco din Spania, cărora le predase bani din partea Guvernului român de atunci. El mi-a spus. Dar nu pot pierde timpul studiind viața lui diplomatică. Pentru coloritul romanului puteam adăuga și unele nuanțe sentimentale din viața lui de la Sibiu. Dar intenția mea era doar de a spune câteva adevăruri care să ilustreze mentalitatea reacționară din ajunul și din timpul războiului antisovietic, fără a mă gândi că cineva se va identifica așa de ușuratic și lipsit de tact și de rușine de un personaj literar. Am mai pățit-o însă și cu alții – drept care, între altele, zace al II-lea volum al romanului încă prin edituri. Mincinosul denunț nu era destinat publicării în presă, ci păstrării în arhiva forului căruia i-a fost adresat. Dar s-a găsit un critic – hienă, care de mult ar vrea să mă discrediteze în public și care a descoperit în copie documentul în „arhiva” lui Daicoviciu, o rudă prin alianță, ceva cuscru cu Blaga. Hiena se numește Mircea Zaciu și a descoperit un cadavru cu care să-mi dea în cap. E o ticăloșie a lui, și cum nu răspund la ticăloșii nici la așa zisele critici, aveam intenția, și după ce anonima revistă Echinox a tipărit infamantul denunț, să atac, deoarece nu vroiam să spun răposatului Blaga că e neonest și mincinos. Dar la ultima conferință pe țară a scriitorilor din România, un oarecare domn Marino (la 3. VII. 1981), când am fost propus a fi pe lista Consiliului Uniunii a sărit ca un Hopa Mitică și și-a exprimat împotrivirea, pe motivul că am scos pe Lucian Blaga din literatura română. „Asta pică de coaptă!” – mi-am zis, împrumutând o vorbă a lui Ion Creangă. Și m-am hotărât să răspund. Dar președintele Uniunii, G. Macovescu, a oprit să vorbească, înainte de a cere cuvântul, pe un scriitor care vroia să răspundă la minciuna gogonată a lui Marino. „Vrei să-l aperi pe Beniuc. Nu-ți dau cuvântul”. Deși în cazuri similare lăsa doi inși să ia cuvântul, unul contra, altul pro. M-am resemnat pentru moment, cu gândul că ne vom socoti apoi. Calomniile totuși se cer puse la punct. E adevărat că poate un rău tot i-am făcut lui Blaga, ori mai curând un bine. Trecând odată prin Cluj, mergând la Huedin, unde eram deputat al Marii Adunări Naționale, l-am invitat la Hotel „Siesta”, să-i comunic ceva. Licheaua de Ben Corlaciu, cel care a fugit apoi în Franța și ne-a defăimat cum a știut la așa zisa „Europa liberă”, se lăuda pe toate drumurile că trăiește cu fata lui Blaga și se considera ginerele poetului. L-am prevenit pe Blaga să nu lase în ruptul capului această pramatie, acest șarlatan pseudo -poet să-i devină ginere. Blaga m-a ascultat și mi-a mulțumit. Bine am făcut, rău am făcut, nu știu. Fata s-a măritat apoi cu un comunist cinstit, inteligent, de treabă, și au copii. Între timp, Lucian Blaga a răposat. Iar pretinsul său „ginere”, Ben Corlaciu, pe care slujnica „Europei libere” cu simbrie-n dolari l-a pus între altele să mă scuipe de la distanță timp de o oră, bocea în curtea Uniunii Scriitorilor, în șoseaua Kiseleff, pe pretinsul său „socru”. Căci nu fugise încă canalia la Paris, unde după ce și-a golit rânza de venin, a ajuns să spele automobile, apoi a murit. Probabil că acum, în infernul Marelui Anonim „ginerele” și „socrul” său discută despre „libertatea” pe care și-au cucerit-o și înjură dușmanul acestei așa-zise „libertăți”, adică pe „dogmaticul” și „stalinistul” Beniuc, care a stânjenit legătura dintre „socru” și „ginere”, regretând că nu-i și Hiena cu ei, ca să se lamenteze împreună. M. Beniuc N.A. Acestea sunt „faptele”. N-am fost și nu sunt, repet, nici avocat și nici acuzator al lui Mihai Beniuc. La îndemnul lui Romulus Guga, care dorea să mă angajeze la revista Vatra, am ajuns să „decupez” acest capitol de istorie literară română contemporană. În aceeași perioadă, am realizat alte numeroase interviuri pentru „Vatra – dialog”, una dintre rubricile vii, penetrante, ale revistei. Este, apoi, inutil să mai precizez că nu împărtășesc punctele de vedere ale lui Mihai Beniuc, dimpotrivă, sunt primul care le-a amendat. NICOLAE BÃCIUÞ |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate