Imprevizibilul Gheorghe Izbășescu își scrie și rescrie opera cu o frenezie ce te pune în imposibilitatea de a ține ritmul lecturilor cu cel al aparițiilor sale editoriale. Și cum, de fiecare dată, are ceva de schimbat, te trezești că trebuie să o iei, la rândul tău, de la capăt, așa că riști să te încurci în volume și etape, în poeme care nu mai sunt cele dinainte, în versuri pe care nu le mai găsești la locul lor sau deloc ș.a.m.d.
Prevăzător, Ulise-al orașului de pe Trotuș nu te lasă însă prea mult să te chinui, descâlcind singur ițele și punându-ți pe tavă traseele sinuoasei creații, în așa fel încât, atunci când ajungi cu lectura la ultima pagină, să ai la îndemână inclusiv ultimul dicționar în care a fost inclus. Primind recent O călărire în zori (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005), am aflat, bunăoară, nu numai că un grupaj de poeme din sumar a „mai apărut, întâmplător, în Cântece de mântuire (Ed. Axa, 1998) și a fost reluat, sub titlul Rame captive în Ithaca, în antologiile Melodrama realului și Ansamblul de manevre (Ed. Vinea și Dacia, 2003)”, ci și că, de fapt, „O călărire în zori a fost inițial un manuscris independent”, conceput în „paralel cu volumul de debut Viața în tablouri (1984), cuprinzând unele versuri și strofe chiar din anii de liceu și facultate”.
Edificat, cu ediția integrală și în „formă definitivă” în față, te cufunzi imediat în acea „arhivă plutitoare ce urmărea / descrierea visului după instinct” și, observând cum Daimonul se confesează în zori, dai rând pe rând de Arhivele din copilărie, Preludii(le) la marea călătorie și O călărire în zori, adică tot atâtea aventuri, de la coborârea în subterana unde „uitarea se reconstituie” și până la galopul „pe viață și pe moarte” ce-l determină pe poet să ajungă la concluzia că trebuie să-și ducă la bun sfârșit călătoria.
Chiar dacă uneori privirea autorului e „mai înceată din cauza legăturilor / obscure cu viitorul”, el trăiește cu intensitate fiecare clipă, exersând „negarea realului” încă din primele luni de viață, când, după propria-i mărturisire, n-a vrut să se desprindă „ani la rând” de țâța „blândă de aur” a mamei, pe motiv că nu-și terminase „aventura de făt”. De aici și „războiul celor două roze din trup”, și sloganul că „Viața trebuie trăită”, și întrebările „despre cum să adere vizibilul la invizibil”, și teama de greșeală, și „zgomotul sorții”, și dialogul cu „oglinda ereditară”, și, ca să nu mai lungim înșiruirea, tot caruselul secretelor ce „creează destinul”, din zorii lui la „piramida fatală” în care poetul, ca un faraon, vrea să se odihnească „până la viața viitoare”.
Privind viața printr-o „lentilă ca ochiul de pisică”, își pierde „cuvintele sfioase” și dă frâu liber manevrelor „sângelui în nervii astrali”, aventurându-se într-o „expediție fiziologică”, în care nu are voie să greșească „atât timp cât dangătele de clopote / dau buzna în ceasornice și lumânări”. Cuvintele devin acum „Aburi groși cât troienele”, așternând „drumuri în transă pe văi sălbatice / unde instinctele se spală pe față” și fiecare „han geografic / e o impresie a naturii exterioare / cu faclele ce-și iubesc morții / din lumea umbrelor”.
Când natura dă semne că vrea să-l transforme, „viața de dincolo” i se rătăcește prin cămașa „cadrilată de molton”, iar poetul strânge „mai mult întuneric pentru vedere”, crezând că între „pereții plini de sânge / ai cărților din rafturi/ povețele pe totdeauna vindecă ochii orbi”. Pentru că totul se complică și „cuvintele cad ca hoiturile / în mlaștina câmpului fremătător de hârtie”, poetul rămâne „un pod peste ape nevăzute”, invitându-și cititorii să treacă „dintr-o parte în alta”.
Întrucât „niciunul dintre noi nu și-ar dori / o altă vârstă decât copilăria”, suntem plimbați prin arhivele acesteia, descoperind care e semnul său din naștere, cum își potrivește „fapta după cuvânt”, ce se întâmplă în „butoiul din magazia părăsită”, ce-i spune „vocea interioară”, cum plătește „realitatea bir, mitului” și ecoul pașilor săi a „cărat rafturi / de biblioteci / în tufișuri de răchiți sângerii dintre gârle”, ce e cu amintita oglindă ereditară și care sunt „Magistrații unor semne” etc.
După o altă aventură, a nervilor de data aceasta, în care „vedeniile orgolioase” îl înconjoară, strigându-i „Gloria a ta va fi, dacă vei învinge râsul și nebunia”, poetul e pregătit să treacă de preludiile la marea călătorie și, „călare pe-un glonț”, să se desprindă de părinți, să intre în „vremea cercetării” și, „privind dincolo de frică”, să observe „meșteșugul vântului când șuieră printre brazi”, trăind „sfidător cu o carte în mână”, fericit că-ntr-o „ladă de zestre / cu tunici grele a(m) găsit arcul de os al lui Ulise”.
Cum „Trupul și mintea nu călătoresc împreună”, perioada lui de „scris asudă prin preajmă / ca un mărunt muncitor din transporturi”, iar înainte de a intra În antecameră e gata să se bată cu „timpi(i) de invazie”, urmărind cum i se strecoară printre degete „puiul acela năzdrăvan de viperă”: „Oricum, știind că o experiență precisă / mereu din lăuntrul ei se definește, / în ceasurile grele / las inima în locul meu să vorbească. // Doar ea mi-a făcut din viață / un urlet tânăr / când sub ploape îmi turnam / mâlul unui vis abia născut. // Dar nici destinul acesta nu cască el / totdeauna prea bine ochii / pe unde o apucă. / Și oricând te-ai putea uita / în trupul tău ca la o victimă oarecare”.
„Victima” propriei biografii – ilustrată convingător de o Addenda doldora de referințe bibliografice –, Gheorghe Izbășescu a făcut din Leicăii copilăriei un ținut de referință, pe care îl propulsează acum definitiv în conștiința cititorilor, ca un cântec de mântuire dincolo de „căderea-n istorie”. Încă un semn distinctiv al artei sale poetice și al maturității cu care călătorește spre zorii mereu proaspeți ai literaturii române.