Vis de poveste – Sadoveniană
Sau
Îngerii nu cântă rock-and –roll

E dis de dimineață la Protoierie. Gerul își arată colții. Preoții sunt pe picior de plecare. Lung va fi drumul spre minunea înnumită Mănăstirea Neamț. Suflet bun pleacă spre apa Ozanei. Nu credeam că va fi așa de rău. Trebuia să se facă vorbire despre Sadoveanu. S-a făcut. Și frumos, așa cum se cuvine, dar și urât, poate cu oarece direptate, precum pe vremea lui Ștefan cel Mare. L-au sfințit pre el Sinodul. Noi, mirenii, îl știm altcumva. Oricum, facă-se voia Domnului, căci doar la Judecata de Apoi vom da seamă.

Argintie mașina preotului. Americănească marcă. Se potrivește spre drumul sadovenian, precum blugii la căruța trasă de catâri. Dar, asta este, sunt deja rău.
Mai bine, haideți să visăm.
Se făcea că era pe vremea cântatului de cucoși. Bogheții înaripați dădeau zvon de soare răsare. Iarnă, frig, și sobele înafumate așteptau căldura crăpatelor lemne de fag.
Profira, mână de femeie îmbrobodită cu tulpan din cel roș, lână țigaie petrecută prin daracul de din munte, de la moșul cuibărit în preajma vulturilor, sobărea prin cotruțe. Boierul trăgea aghioase în dulcea încântare a dimineții care sta să se potrivească deasupra brazilor.
Era pe la al doilea cântat al cocoșilor. La festivitatea de deschidere de la Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi”, de la Mănăstirea Neamț, s-au întâmplat frumoase și mari lucruri. A dat glas cuvântului preotul Ioan Mihoc, om cu statură impresionantă, bun într-ale spuselor. Apoi, un bătrânel, om de carte și purtător de veștmânt de academician, pre numele său Constantin Ciopraga, a zis adunării despre „Mihail Sadoveanu – pagini de jurnal și documente inedite”. Încântată a fost asistența.
Profesorul Constantin Rudeanu a spus despre stilul operei sadoveniene.
Evocare. Titlu cu rezonanțe de vis de iarnă. A fost vorbită de preotul Florin Tuscanu, protopot al Romanului, om care m-a somat, în numele Domnului, a veni la această manifestare de suflet. A cuvântat Sfinția Sa despre Profesorul Nicolae Apostol, dascălul de limba românâ a tânărului Sadoveanu la Gimnaziul din Fălticeni. Ce să mai spunem despre corul Imn?
Am cântat și eu. Colinde. Cu gând bun, înspre cei de acasă. Acasa mea, spre, de pildă, Ana Maria. Nu fac vorbire despre colegii mei, să nu se întruchipeze ciudate gânduri. Doamne, ce tescovină aveau în minunea trapezei! Și ce trapeză termopanată aveau! Sincer, aș fi dorit să fiu precum la Mănăstirea Cozia, la televizor văzut-am minunea, o trapeză, încât îngerii nu cântă rock-and -ro ll, loc de desfătare culinară unde se înfruptă trupul și sufletul, atât de modestă, ci murmură a binecuvântare. Frumos a zice,atunci când îți a vine să te călugărești.

Vis de iarnă

Plecasem, cu suflet, cu tot, înspre munți. Lăsat în pace eram de blestămații. Rugăminte celui de sus înălțam și, uneori, înălțam spre cer suflete de vii. De oameni care, mai mestecau îndelung mămăliga, întru îndestularea creștinilor. Urmași ai sabiei amintite de măiastrul condeier. Poate, uneori, minunea dintre brazi se va trezi la viață. Undeva, cândva, într-o primăvară. Se va scuturat neaua înghețată de pre brazi, uitate vor fi fost minunile lunii care au încins cu neaprinderi luncile prinse în cleștarul gerului. Uneori, binefăcătoarea zăpadă va avea să fie loc de joacă a ciurdelor de căprițe. Pușca de dimineață a boierului nu cuteza a se aținti înspre urmașele pădurilor din Neamul cel blagoslovit al lui Dumnezeu, păzitor de Domn și al trăitorului, asemenea Domniei Sale, vajnic armăsar, crescut prin ropotă de ploi și ninsori, în herghelia lui Nicoară cel Bătrân, mai greu de viață ca unul devenind, deodată, dintru cel care ne este Păstor: Iisus cel Hristos.
Iubirea de munte nu se stinge. Niciodată. Nici chiar cu focuri vestind venire năvalnică de păgâni tătari.În astfel de plaiuri trăia Sadoveanu. OM BUN, LA CHIP ȘI SUFLET.
Plecase cu pluta pe Bistrița... Iertare, în minte acum îmi cântă meșterul pe care l-am citit..NU GLUMESC, fantoma scrierilor Măriei Sale se abate, peste mine, ca ... mă doare capul, poate de foame,,,
Revin.
Era cu pluta, pe Bistrița. Prindea păstrăvi, juca șah. Și, în închipuirea mea, am văzut, deodată, pe maestrul Sadoveanu, dispărând într-un tunel alb, ca laptele, și maestrul a întors privirea, și a spus ceva, parcă... vedeți, mă veți urma, ca întotdeauna, și atunci mi-am dat seama un de mă aflu, orbit de alba zăpadă de la Seminar...
S-a sfârșit ceea ce era de facut la seminar. Am plecat spre casa Maestrului. O clipă cât un secol am întârziat acolo. Iar l-am zărit. Masiv, spunând Profirei să ațâțe focul din cotruță. Grea iarnă era peste munți atunci când am fost eu. Darmite, pe vremurile când lipseau mașinile, și alea trăsuri, de cai trase, erau atacate de hămesiți lupi.
De haite erau, pe vremi trecute, pietrișurile de drumuri, petrecute de trăsura lui Mihail Sadoveanu.
Au trecut clipele și anii și deceniile.
S-au prăpădit pietrele de pe drum.
A rămas asfaltul, bun îndrumător de cale pentru mașini.
Și, undeva, înspre brazii din spate, casa celui care a scris, cu pohta ce-a pohtit-o,
Sadoveanu.
Un om care nu a murit.
El a trecut la cele veșnice în liniște. Nu de altceva, doar ca să se întâlnească cu stăpânul hergeliei, Manole Păr Negru, cu fiii săi, purtați în războaiele domnului Ștefan cel Mare și Sfânt, să stea la masa pusă printre codrii unde Măria Sa umbla după a vâna un zimbru. Zâmbea a râdere de veșnicie Mihail, copil de suflet al domnitorului, gata-gata a zburda în săbii cu Ionuț, fecior mult iubit de cârmuitorul destinelor Moldovei.
Așa se spune, nu bag mâna în focul greu arzător al buștenilor aprinși de slujitorii purtătorului de coroană de principe, că Mihail a fost chemat alături de Domn să plece spre munte. S-a încruntat meșterul de cuvinte, dar s-a lăsat dus spre spatele Domnului. Avea un arc cu el. Avea și săgeți. Au trecut pe lângă chilia bătrânului cu alb păr, încărunțit de vremi și prevestitor de sorți și au urcat spre creste. Þîhnea Molda, aflată în spatele lui Mihail. Ceață deasă se lăsa. Buciumele sunau a chemare. Spre steiuri urcau cei doi. Se lăsau minunile lunii spre înserat și buha nopții dădea semn de somn. Și s-au lăsat în cețurile amurgului către cei doi. Geaba au așteptat bravii oșteni. Au tăcut buciumele. A tăcut și buha nopții. S-a mai auzit un muget, care a cutremurat sufletele. Era zimbrul alb. Ca sufletele celor doi. (Ioan Crețu) Text apărut în săptămânalul județean Neamț TIGNAL.