A fost odată o bucățică de pământ în mijlocul unui oraș nemțesc cu zgârie-nori (Frankfurt) pe care se construiseră niște clădiri de sticlă comunicante, cu pasaje rulante ca la aeroport, cu case de bilete și cu filtru de controloare îmbrăcate în uniforme grena, șezânde. Se spune că acele clădiri erau halele unor mari expoziții și gazdele de fiecare an ale unui imens târg internațional de carte.
A fost odată, tot atunci, într-un spațiu destinat străinilor, ocupând circa 10/10 m, o bucățică de pământ ce s-a numit pentru câteva zile - alb pe galben - România. Am fost odată noi, eu și consoarta mea, o foarte mică particică din miile de vizitatori sosiți într-o duminică să își clătească privirile printre sute de mii de pagini. Așadar, sfidarăm și noi ploaia, ca toți ceilalți, și străbăturăm vreo 200 de kilometri cu speranța de a da nas cu compatrioți de-ai mei, de a avea șansa chiar și unei scurte conversații în limba natală și de a pleca ținând in brațe (sau în bagaj) o seamă de cărticele scrise în aceeași limbă, care să încapă în biblioteca noastră cea de toate zilele și în minte. Știam unde să tragem. Teritoriul românesc era în hala 5 la parter. Hai într-acolo. Trecurăm peste o gară, mulțimea era și mai mare. Uită-te la ei, turiștii, veniră cu geamantanul... Noi ne mulțumiserăm cu un rucsac ocupat de o umbrelă (aproape inutilă), un fotoaparat (interzis în incintă și aproape la fel de inutil din lipsă de blitz) și o sticlă de apă. Foarte curând ne-am dat seama că, de fapt, micile geamantane – musai pe role – erau cele mai confortabile recipiente pentru cărți. Grelele de ele...
Standul care ne interesa cel mai mult fu repede găsit. Era lângă treptele rulante. Acolo veniseră laolaltă cele mai importante edituri românești. Pe rafturi mai odihneau, preț de câteva ore înaintea plecării acasă, câteva cărticele dragi în exemplar unic. Merserăm și noi unde ne era mai cald. Adică acolo unde speram să găsim câteva titluri râvnite sau care cel puțin ne făceau cu ochiul. Uite noul volum al confratelui nostru (de poezie.ro), Costel Baboș, uite „Fratele păduche” al lui Sociu, uite-l pe Marcel Petrișor, întorc cartea, el e, cu pipa în gură, ăsta a fost profesorul meu de franceză, lungă și interesantă povestea lui din care ne spusese și nouă elevilor câte ceva... Apoi „Șotronul” lui Cortázar, Cărtărescu, Eliade, Garcia Marquez, „Băgău”...
La recepție era un tânăr frumușel, bine făcut și ciufulit al cărui rol nu prea se știa. Nu m-am lămurit decât cu faptul că editurile își trimiseseră reprezentanți proprii care se ocupau de cărți, și numai o parte dintre acestea erau dispuse să vândă. Cu alte cuvinte, ar fi plecat cu ele înapoi acasă, iar noi – pe cât posibil – cu mâna în buzunar. Nefiind nimeni la raftul Polirom și Cartea Românească, nimeni la Vremea, nimeni la Vinea, de unde voiam să cumpărăm, mă mulțumii totuși cu două volume de la Humanitas, pe care o doamnă binevoitoare, ce-și făcea datoria cu interes, mi le vându la un preț usturător de nivel european, asta și ca să îmi ofer conștient lecția că tot internetul și librăriile din România sunt de bază în achiziția avantajoasă de cărți românești. Le strecurai într-o sacoșă galbenă de plastic pe care scria cu alb „Romanian Authors” – una din multe altele puse gratuit la dispoziție vizitatorilor lacomi care plecau cu ele goale (cel puțin câte două de persoană) – și plecarăm spre alte meleaguri cu o oarecare resemnare.
Trecurăm pe la standul invitatei oficiale, Coreea. Într-un ambient ciripitor se rezemau de pereții rafturilor o sumedenie de cărți traduse din și în coreeană, niște stâlpi din (imitație de) rocă serveau audio pagini de cărți sau comentarii în diverse limbi de circulație internațională, mai încolo în spațiul de conferințe se discuta în aceeași limbă. Într-o altă încăpere separată se proiectau filme cu referire la scrisul, limba și literatura aceleiași țări. În hol se vindeau sushi, rulouri de primăvară și supă de paste instant și iute pe care abia o servirăm cu bețișoarele după ce luarăm fără probleme (ca mulți alții) un loc pe jos.

Mai intrarăm într-o hală cu titlu generic: Fotbal. Un sport cu poezie proprie. Cel mai probabil pregătire psihologică, ludică și literară pentru anul ce avea sa vină.
Peste hala Cinema & Tv sărirăm intenționat din lipsă de timp.
Ajunși în zona standurilor nemțești, ne pierdurăm de tot la întâmplare printre exponatele organizate pe domenii cu o oarece invidie din parte-mi că nu știam suficient de mult germană pentru a savura o carte cum se cuvine. Curios (sau poate nu) cele mai mari edituri nu erau interesate să vândă, ci doar să expună, târgul fiind mai mult o oportunitate, un mediu pentru afaceri (vânzare, propuneri de publicare și traducere, comercializare a drepturilor de autor etc). Așa că publicul își umplea sarsanalele în special cu pliante, după interes sau doar pentru că erau gratis.
Cu o jumătate de oră înainte de închidere, aproape toate rafturile erau goale. Ca și cum ora închiderii pentru clienți ar fi în același timp și momentul datului afară pentru restul lumii (expozanți cu tot cu bagaje). Ca și cum ne-am fi vizitat acasă niște prieteni ce ne-ar determina aluziv să plecăm mai devreme îmbrăcându-se în pijama și pregătindu-și patul pentru culcare.
Umplurăm, deci, autobuzele până la parcare și plecarăm apoi fiecare pe la casele noastre.
Și încălecai pe-un nor, și spusei adevărul în zbor...