(acest text este urmarea directă a articolului: (Firea umană - un fals prieten , dar și a celor anterioare lui în această serie)


Nu am socotit cîte episoade să aibă această întreprindere. Pentru cei grăbiți ea se lungește nepermis și cu siguranță își vor pierde răbdarea și mă vor abandona. Pe de altă parte, îmi dau seama că nu este, nu mai este atît vorba de a prezenta sau a recomanda o carte. În fond, aflînd expeditiv ce e de aflat, cititorul meu pripit își va vedea de treabă, căutînd poate cartea, citind-o sau uitînd a doua zi că ar fi auzit de ea.

Ceea ce mă pasioneză este deja confruntarea mea cu textul. Simt că există o coerența a autorului, dar și o alta a mea. Uneori mi se pare că el face digresiuni pe care nu țin să le urmăresc și aleg un traseu mai scurt, alteori mă întorc la cele spuse anterior. Avansez și simt că mi-a scăpat ceva important și mai fac un ocol. Și autorul înaintează tot în volute și reîntoarceri. E drumul acelei hermeneutici pe care Roland Barthes îl numea discurs îndrăgostit.

Mă gîndesc că e prea puțin credibil că voi face pe cineva să citească volumul și atunci încerc, cu dîrzenia farmecului, să-l sensibilizez doar la o anume atitudine. Să-i deschid gustul pentru ceva ce, poate mai tîrziu, după alte lecturi și întîmplări, după felurite întîlniri ale vieții, după multe și ciudate împletiri ale sorții, ar putea deveni o fibră a ființei sale. O coardă a vibrației lui.

Aminteam în episodul Trăim un prezent prețios de The Perrenial Philosophy a lui Aldous Huxley. Ne putem bucura de ceea ce avem doar dacă existența obișnuită este bogată, profundă și suficientă sieși, cu alte cuvinte, dacă simțim și gîndim că ea este sacră.

Se poate susține că sacralitatea este o caracteristică inerentă vieții. Doar că oamenii, de obicei, nu o văd. Se poate, la fel de bine, spune că nu este sacră, dar, trăind-o ca și cum ar fi, o facem să devină sacră. Sînt accente care sînt mai puțin importante, important este că bucuria este pusă în legătură cu sacrul.

În Filosofia perenă, Huxley, încercînd să găsească ideile comune feluritelor doctrine și confesiuni religioase, conchide că existența obișnuită e sacră. Asta înseamnă că lucrurile, viețile, mințile obișnuite sînt alcătuite din substanță divină, conțin o părticică din Realitatea divină. Dar mai ales că menirea oricărei persoane pe lumea asta este în primul rînd aceea de a descoperi sacralitatea cotidianului, obișnuitului. Și părerea lui Mircea Eliade este că sacrul este camuflat în profan. De unde și faptul că una din cele mai importante înfăptuiri ale vieții noastre este să îl aflăm și să-i trăim sărbătoarea.

Realitatea divină există. Pur și simplu. Aceasta e dogma filosofiei perene. Ea nu creează și nu susține universul, nu stăpînește și nu iubește, nu protejează și nu ajută, nu amenință și nu pedepsește, nu asigură viața de după moarte. Nu ne îndeplinește așteptările și dorințele. (Sau, dacă totuși o face, nu pe asta cade accentul în credința care ne interesează.)

Ea răspunde la o singură întrebare: vom fi vreodată pe deplin vii înainte de moarte? Susținînd că există frumusețe, sens, adevăr, iubire și mister în lume, în orice clipă și în orice împrejurare – cu alte cuvinte că realitatea divină este mereu prezentă în lume –, ea ne îndeamnă să o căutăm permanent, să o vedem sau să facem efortul de a ne-o închipui. Totodată, a te bucura nu mai este doar o întîmplare oarecare a vieții, ci este un fel de oficiere sacră, o formă profundă de venerație.

Realitatea divină, deși nu veghează la bunul mers al lumii și al treburilor omenești, face ca lucrurile obișnuite, „o ploaie de meteoriți, o simfonie, un rîs sănătos, o poezie, cîntecul unei păsări, un act de bunătate dezinteresată, zîmbetul unui copil”, să fie pline de valoare și, în felul lor tăcut, stăruitor, să dea un sens vieții. Căci realitatea divină este trăită, oarecum mistic, ca experiență directă.

Asta ne asigură că homo religiosus, expresia lui Mircea Eliade, rămîne o definire valabilă pentru om, chiar dacă nu e vorba neapărat de adoptarea unei confesiuni bine definite și oficializate, ci doar de o religiozitate reziduală și difuză. Care însă ne face să simțim direct că lumea e plină de rost și că viața poate avea gustul bucuriei.

„Nu oricine poate sesiza valoarea unei ploi de meteoriți sau a unei simfonii; nu oricine este în stare să aprecieze actele de bunătate dezinteresată sau un rîs sănătos. Cei care au puterea de a aprecia aceste lucruri sînt binecuvîntați. Cei care nu pot aprecia asemenea experiențe ar cîștiga mult dacă ar învăța să o facă. Dacă nu pot învăța sau nu încearcă să învețe, înseamnă că sînt blestemați într-un fel pe care nici nu-l pot înțelege.” (citatul autorului, cu sublinierile mele)

Sentimentul celui ce atinge starea de spirit a bucuriei este acela că, exact așa cum se prezintă în acel moment, universul este așa cum trebuie, în toată plenitudinea lui. Și n-are nevoie de justificări și explicații. Din contră, starea este de uimire fericită, de claritate fără limite. Este ca și cum „existența lui individuală, conștiința lui ar fi devenit un punct de vedere adoptat temporar de ceva nemăsurat mai mare decît el însuși. Miezul experienței pare a fi convingerea sau intuiția că prezentul imediat, oricare ar fi natura lui, este scopul și împlinirea întregii vieți.” (s.mea)

Bucuria este prin urmare o experiență religioasă, de trăire a sacrului, de mulțumire recunoscătoare. Sau nu este nimic. De aceea, este de înțeles că și cei care nu sînt credincioși într-un sens îngust al înrolării confesionale își exprimă entuziasmul în termeni care frizează religiozitatea, căci iată ce spune Camus:

"Dumnezeu are nevoie de suflete care iubesc lumea. Bucuria ta este desfătarea lui."