Pentru că îmi plac atât de mult funcționarii publici, de și-ar pierde odată mantalele cu toții. Ce am cu ei? Ce n-aș avea. Mă enervează. Mă trimit direct în puricosul șorici al purcelușului isteric care vrea nu vrea nu-și schimbă năravul și nici blana-n trupul atletic, cercelat, ușor grizonat, de metro-sexual autentic al vreunui Făt-Frumos resuscitat mereu în topuri de gen.
„am, n-am treabă”, ajungând în fața unui ghișeu mă cert. De pomană mă înverșunez dinainte să mă domolesc, să nu am idei preconcepute, să îmi spun un banc pentru a mă binedispune. Gratuit îmi trag pe față un zâmbet curtenitor, tot se va transforma într-o grimasă răutăcioasă. Ãsta sunt eu, fără să defilez. Fac sport extrem în fața ghișeelor, vizavi de fețe care fac fețe-fețe la cererile mele. Nu sunt montat împotriva lor, dar, parcă, tot Universul se raliază împotrivă-mi (parafrazându-l pe preferatul lui Jiji). Să conduc eu pe sens opus?
„Amice ești idiot” îmi spun de fiecare dată. Da nu așa, un idiot oarecare, ești idiot rău, bă! Nu-i de șagă cu tine. Mă revolt, protestez, îmi ajută? Mie nu! Nervilor mei, doar ca să se dea mari, pentru că devin mari, enorm de mari. Stau la coadă o oră și parcă s-au dus la sală doi ani. Însă dacă ar fi doar atât. Sinergii insolite mă acompaniază. Îmi sare nervul și îmi sare și câte o doagă. Clar sunt inapt. Cred că îmi trebuie un up-date.
Ar trebui să fac o listă, să știți și voi de ce mă enervez, oare o voi termin-o cândva? Nu, căci rebusistic, sau dilematic – exist! Dacă știți la ce mă refer. Sunt coleric și sunt și juma evreu așa că se explică. Mă trag de spate, îmi iese burta în față, sug burta, parcă îmi cresc fălcile. Ah!... deja am dat în paranoia. Și asta mă enervează.
În primul rând sunt supărat pe mine. Mi se pare normal. Nu mă simt prea bine în pielea-mi: ba prea-i strâmtă, ba-i prea largă, ba se ofilește și cade ca cea de șarpe, ba năpârlesc ca pisicile (oare nu-i același termen și la reptile???) ba nu mai știu ce. Nu mă simt comod nici când mă tolănesc în fotoliu, în pat, nici când pierd timpul nici când îl câștig..
Poate aici e buba, cu astă alba-neagra ultimă. Spre exemplu scriu ca să îmi câștig timpul. La fel citesc. Adică, mă simt mult mai bine când după o zi extenuantă de muncă (încă nu s-a întâmplat așa minune) sau măcar după câteva ore de treabă să mă așez în fața calculatorului și să scriu, sau să citesc, tot în fața monitorului sau, de cele mai multe ori, în pat în fața la : una bucată hârtie: printuri! Ce să zic domne‘ Mofturi! Când scriu sau citesc să-mi omor timpul, o fac degeaba, nu-mi iese.
Apoi mă uit la televizor. Groaznic. Tot ca să-mi umplu timpul. V-ați imaginat vreodată timpul ca pe un ardei (respectiv roșie, gogoșar, dovlecel) numai bun de umplut. Îndeși în el tot felul de amestecuri aromate fără să-l întrebați dacă-i place. Nu tu bagi ca disperatu’ și pe urmă îl mai și fierbi în suc propriu la foc constant. Halal să ne fie, de-am fi cu toții ardei! Așa ne trebuie.
De ce mă enervez? Că nu citesc destul, că nu muncesc destul, că dorm prea mult, că nu servesc mese regulate (să le reguleze cineva), că nu și nu și iarăși nu. Oare maimuța din mine de ce nu a refuzat să coboare din pom și să se facă om? Nu mi-a dat prin cap, pe când eram mic ca acelor simpatici (simpatici pe dracu) prieteni de familie care mă chestionau în legătură cu ce vreau să mă fac când voi fi mare să le răspund hotărât: maimuță, să reescaladez tulpina abruptă de unde coborâsem.
Mă enervez pentru că sunt prost! „Amice ești idiot!” mă repet! Promit ca în continuările scrierii să fiu mult mai obiectiv cu ce mă enervează în România