Romanul Mi última melodía (Ultima melodie) marchează debutul literar al lui Denis Dincă, scris la vârsta adolescenței, fapt care oferă o cheie importantă de lectură pentru întregul text. Autor de origine română, care a ales limba spaniolă ca spațiu de expresie, Dincă se apropie de literatură cu o sensibilitate încă neșlefuită pe alocuri, dar vizibil autentică, orientată spre introspecție, memorie și fragilitatea identității afective. Debutul nu este unul spectaculos, însă este unul asumat, construit dintr-o nevoie reală de a spune o poveste interioară.

Mi última melodía se citește ca un roman al reținerii și al căutării de sine, scris cu o grijă evidentă față de emoție. Cartea nu forțează dramatismul, nu caută scene memorabile prin intensitate, ci preferă o tensiune joasă, constantă, care însoțește parcursul protagonistei, Elisa. Moartea tatălui în timpul unui concert nu este exploatată ca moment șocant, ci devine o rană tăcută, care modelează în timp relația personajului cu muzica și cu propria identitate.

Elisa nu abandonează pianul printr-un gest radical, ci printr-o retragere lentă din sine. Muzica nu dispare din viața ei, ci devine un spațiu inaccesibil, încărcat de amintiri și vinovăție. Această nuanțare este una dintre reușitele romanului și trădează o atenție surprinzătoare, pentru un autor aflat la debut, față de procesele psihologice subtile. Trauma nu este spectaculoasă, ci persistentă, iar romanul mizează pe această continuitate a durerii, nu pe explozia ei.

Stilistic, Denis Dincă optează pentru un limbaj clar, sobru, lipsit de artificii. Fraza este corectă, uneori prea prudentă, dar aproape întotdeauna lizibilă și sinceră. Această reținere funcționează ca protecție împotriva melodramei, însă limitează uneori intensitatea literară. Există pasaje în care emoția este sugerată, dar nu dusă până la capăt, ca și cum autorul s-ar opri intenționat înainte de a risca o formulare mai tăioasă sau mai personală.

Structura narativă este simplă, cu întoarceri în trecut previzibile, dar coerente. Scrisoarea care declanșează revenirea Elisei spre compoziție are o funcție simbolică evidentă și orientează romanul către un final de reconciliere, nu de ruptură. „Ultima melodie” nu este o culminație artistică, ci un gest de închidere afectivă, o încercare de a reface o legătură pierdută. Finalul este consecvent cu tonul general al cărții, deși nu surprinde și nu problematizează suplimentar sensul acestui gest.

Personajele secundare rămân schițate, existând mai ales ca puncte de sprijin pentru traseul interior al protagonistei. Lumea din jur este vag conturată, filtrată constant printr-o conștiință retrasă, ceea ce întărește caracterul intimist al romanului, dar îi reduce profunzimea relațională. Mi última melodía rămâne, până la capăt, povestea unei singure voci.

Ca debut, mai ales unul scris la vârsta adolescenței, romanul impresionează prin coerență și control, chiar dacă evită riscul și inovația. Denis Dincă nu este nici dur, nici sentimental, ci prudent, poate uneori prea prudent. Cartea nu tulbură profund, dar nici nu lasă impresia de artificial. Este o proză onestă, echilibrată, care își asumă limitele și își găsește forța în sinceritate. Mi última melodía nu este un roman care se impune prin intensitate, ci unul care se susține prin ton și măsură, anunțând un autor care, odată cu maturizarea, ar putea îndrăzni mai mult.