Volumul de versuri „tușe de cuvinte” de Ottilia Ardeleanu a apărut în anul 2023 la editura „Ex Ponto” din Constanța. Cartea are 70 de pagini, format A4, copertele și desenele din interior fiind create de autoare. Este de remarcat faptul că fiecare dintre cele 32 de texte sunt însoțite pe o pagină alăturată de câte o imagine după picturile autoarei, sub fiecare dintre acestea fiind așezat câte un text scurt. Unele dintre micropoeme sunt scrise în spirit de haiku.

Ne întrebăm acum de ce această carte se intitulează chiar „tușe de cuvinte”. Înainte de a comenta această metaforă din titlu, ne gândim întâi la sensul cel mai potrivit al cuvântului „tușă”, care aici îmi pare a fi, mai degrabă, „felul de a aplica culoarea cu pensula pe pânza unui tablou, care definește stilul unui pictor”, iar, ca diferențiere, „urma vizibilă a pensulei în pasta unui tablou”. Înseamnă că „tușele de cuvinte” desemnează urma vizibilă pe care poetul o lasă, prin substanța trăirilor, ideilor sau expresivității artistice, altfel spus, urma trecerii sale prin lume. Și chiar așa este, fiindcă textele și imaginile din această carte ne vorbesc despre diferite trăiri și sentimente: fiorul existențial, arderea de sine, fascinația în fața naturii, dorul, iubirea, sentimentul solitudinii, lupta cu inerția, angoasa, ispita, melancolia etc. Culorile din imaginile picturale sunt cele mai diverse, de la galbenul solar la nuanțele de roșu, de la albastrul marin la griurile colorate sau la violetul melancoliei etc. Tehnica portretistică este specifică modernității, astfel încât sunt prezente și natura statică (uneori compusă din câteva tușe de culoare), și peisajele (terestre sau cosmice), și pictura abstractă. Uneori, centrul de interes din imagine corespunde simbolului/ motivului central din textul alăturat.

Sunt multe de spus despre imagini, dar acum să ne concentrăm atenția asupra poeziilor din volum. Vom evidenția, mai întâi, câteva dintre micropoemele care însoțesc imaginea. Ele sunt fie fulgurații lirice cu elemente de pastel („respir prin inima ta/galaxie a sângelui/soarele îmi pare o celulă albă/scăpată printre macii unei dimineți/cuprinse între brațele noastre”, p. 15), fie sunt scrise în spirit de haiku („femeia-amforă/ rotunjită între palme/ suplețe de lut”, p. 6), fie au valoare aforistică („să poți să iubești/ proporțional/ cu greutatea anilor/ asta e viața”, p. 12; „orice punct e un reper de dragoste/ depinde/ de tine să-l acoperi cu inima”, p. 42; „nu locuiesc/ un spațiu/ locuiesc o iubire”, p. 66 etc.). Sigur, printre aceste microtexte care însoțesc imaginile sunt și dulcegării romantice („culorile tale/ știu/ să mă deosebească”, p. 18 sau „dragostea ta e pulbere de fluturi”, p. 40), dar și creații sublime, în aceeași notă romantică, de tipul: „mă rotesc în jurul axei dorului tău/ cu poezie-lumină pe secundă” (p. 28). Oricum, scopul acestora nu pare a fi acela de a explica imaginile, ci, mai degrabă, de a le oculta semnificațiile sau de a induce privitorului o stare. Ele nu s-au vrut neapărat poezie, dar au devenit odată cu propria acțiune contemplativă a creatorului, iar, ulterior, cu aceea a receptorului.

Textul care deschide volumul, „studiu” (p. 7), amintește cumva de „șubred(ul) vas de lut” din poezia „Dacica” de Tudor Arghezi, prin contrastul dintre fragilitate și persistență dincolo de timp. La Ottilia Ardeleanu, există o viziune diferită, în sensul că „amfora” devine însăși „pântecele plin de viață”. Și cea mai de seamă bogăție pe care o poartă „amfora” în trupul ei este însăși viața. Împletirea sensurilor în această paralelă între amforă și femeie este realizată printr-un imaginar poetic de calitate: „ce duce amfora în trupul ei decât bogăție/ o femeie dăruiește din preaplinul existenței/ câte drumuri n-o fi urmat și câte nu s-au negociat/ peste capul ei acoperit de marama prejudecăților”.

Aceeași tematică este continuată și în poeziile „ceramice” și „amforă vie”. Dacă primele două dintre cele amintite țin de o lume arhetipală, „amforă vie” aduce cu sine și invazia omului. Finalul textului ne relevă atât această acțiune invazivă, cât și iubirea eului poetic asemenea unei amfore din sine, dovadă a unei autentice respirații lirice: „vara nu-mi aparține/ năvălitori turiștii/fac vraiște în aerosoli miroase a benzine/ am lăsat pe plajă o amforă din mine/ poate singura dovadă că respir” (p. 11).

Unele dintre cele mai reușite poezii ale cărții, în afară de cele deja precizate, ni se par a fi: „niciodată moartea”, „revelație”, „poduri”, „vitralii de toamnă”. Prima dintre ele este o meditație cu elemente de pastel, în care se realizează o comuniune între natura în primăvară și sufletul poetic, precum și o confruntare a ființei poetice cu o lume incapabilă să iasă din șabloane de gândire. Mesajul pare a transmite ideea că prejudecățile lumii aduc tristețe în lumea interioară, iar calea de ieșire din aceasta este trăirea în simbioză cu natura, cu „raiul despre care/ niciodată moartea nu pomenește”. Textul începe cu o imagine simplă și expresivă („primăvara se destrăbălează în muguri”), continuă cu „grijile venite cu tupeu”, cu gândurile despre confesiunea în poezie („cineva mă sfătuia să vorbesc despre mine”), cu atitudinea tranșantă a eului liric („eu nu mă voi spovedi cu atât mai mult prin poezie”), cu tristețea în fața neînțelegerii celorlați („oftez așa sunt oamenii la atâta se pricep/ doare pervers și continuu încapsulată pentru contrastul cu viața/ umblă prin mine primăvara cu sevele ei”, iar, în final, cu ieșirea din tristețe („îmi țin respirația de câteva ori/ să mă bucur când ies din tristețe în raiul despre care/ niciodată moartea nu pomenește” (p. 25).

Poezia „revelație” este o adevărată cosmogonie a iubirii, amintind - mai mult prin tematică, mai puțin prin imaginarul poetic - de „Leoaică tânără, iubirea” de N. Stănescu. Imaginarul poetic de aici este metaforic, bogat în sensuri și destul de expresiv: „vortexul colorat al simțurilor”, „noi doi flirtând cu anotimpurile/ într-o rotire completă a celor patru zări”, „ochiul de lumină/ cel ce se vede în el este raza care promite” (p. 29).

„Poduri” este o altă poezie reușită pe tema iubirii. Nu se distinge printr-un imaginar poetic ieșit din comun, are totuși o muzicalitate interioară deosebită: „coala se face ocean roșu/ numai noi știm să-l trecem/ ridicăm poduri ne călcăm pe inimă/ ca pe câte-o scândură de la unul la altul/ nimic nu doare mai mult decât/ să încerci să-l atingi pe celălalt/ cu ființa ta iar acela să nu mai poată întoarce atingerea sa” (p. 35).

„Vitralii de toamnă” are, printre alte imagini poetice expresioniste, câteva versuri care definesc, într-un fel, stilul poetic al autoarei din această carte, unul oarecum diferit de cel din alte cărți ale sale: „mai degrabă/ găsesc niciundele decât dragostea risipită/ în policromie de octombrie”; „însă dincolo de orice evanescență/ suntem liniștite vitralii tomnatice/ îmbucurători de suflete/ mișcători de rugină” (p. 47).

Ca manieră creatoare, volumul poetic „tușe de cuvinte” este liric, unitar ca viziune, atât în ceea ce privește creația literară, cât și aceea plastică. Ca în orice carte, rămân și neîmpliniri, în sensul că textele sunt inegale valoric, chiar dacă în aproape toate există ceva - o imagine poetică, o idee, o transfigurare - care să le scoată din obișnuit.

George PAȘA

(articol publicat inițial în revista „Ex Ponto”, nr. 3‑4 (82‑83), Anul XXII, iulie – decembrie 2024)