Tot ce fiinţează comunică ; este informat şi, la rândul său, informează. Adaptarea sau inadaptarea este răspunsul individului - animal, vegetal sau mineral - la comunicarea cu mediul. Limbajul ca sistem de semne nu este aşadar apanajul omului. Este specifică omului în schimb comunicarea verbală, « în care semnele sunt cuvinte alcătuite din sunete ». (Coşeriu, 1999 : 3 ) Acesta este în orice caz pragul atins până în prezent în materie de distincţii posibile între limbajul uman şi cel al altor specii. Spun « până în prezent », deoarece cineva care nu cunoaşte o limbă ca vietnameza, de exemplu, nu distinge în limbajul celor care o vorbesc mai multe cuvinte decât în limbajul altor vieţuitoare. Ori acest fapt ridică semne de întrebare asupra caracterului strict uman al comunicării verbale. Apoi, însăşi posibilitatea de a distinge, nu doar în vorbe, ci la propriu, între a mieuna, a lătra, a ciripi, a sâsâi, a orăcăi, pe de o parte şi a vorbi, pe de alta, arată că suntem în prezenţa unor moduri diferite de articulare, ceea ce înseamnă o dată în plus că limbajul articulat nu este exclusiv uman.
Actul transmiterii unui mesaj şi receptarea acestuia presupune un emiţător, un receptor, un obiect al comunicării şi mesajul transmis în legătură cu obiectul comunicării. Ori aceste elemente, care fac parte din situaţia de comunicare şi explică atât sintaxa, cât şi morfologia mesajului, sunt prezente nu numai în vorbirea oamenilor, ci şi în graiul altor vieţuitoare. Să luăm de exemplu prezenţa unui uliu într-o grădină, dimineaţa, când aerul vibrează de ciripitul păsărilor. Prezenţa acestuia, semnalată de una dintre zburătoare, cufundă grădina într-o tăcere care poate dura mult după plecarea uliului. Dacă ciripitul păsării le-a alertat pe celelalte e pentru că le-a transmis un mesaj anume, un mesaj care semnifică şi desemnează în acelaşi timp. Semnifică în virtutea unui cod comun păsărilor şi desemnează un anume pericol în virtutea unui mod particular de înlănţuire a sunetelor emise. Deci nu putem vorbi de diferenţe structurale între limbajul uman şi cel al altor vieţuitoare. Codul, şi deci limba ca sistem de semne, e însă diferit. Şi e diferit deoarece răspunde unor cerinţe specifice şi deci unor grade de complexitate diferite de la o specie la alta.
Karl Bühler, citat de Eugeniu Coşeriu în lucrarea Introducere în lingvistică, spune despre semnul lingvistic că « este simptom ca expresie a vorbitorului, adică în măsura în care manifestă ceva despre cel care îl produce; este semnal în relaţie cu ascultătorul sau cu receptorul său, şi este simbol în raport cu semnificatul său « real », , întrucât desemnează printr-un concept (sau, din punct de vedere psihologic, printr-o « imagine ») ceva aparţinând unei realităţi care este, sau cel puţin se consideră a fi, independentă atât de vorbitor cât şi de ascultător. » ( Coşeriu, 1999 : 4 ) Această caracterizare a semnului lingvistic face ca valoarea simbolică şi convenţională atribuită semnelor limbajului uman să fie retrasă semnelor limbajului animal care, după Coşeriu, «ar corespunde mai curând reacţiilor elementare care în manifestările umane sunt strigătele şi care nu constituie expresie lingvistică propriu-zisă. » ( Coşeriu, 1999 : 5 ) Presupunerea lingvistului român poate fi validată numai în cazul în care strigătul exprimă ceva despre cel care îl produce. Dar dacă în plus este produs cu intenţia de a fi auzit, dincolo de sunetul emis, el comunică ceva despre cel care îl emite, bucuria sau durerea acestuia, spre exemplu. A transmite cuiva ceva anume presupune existenţa unui cod. În limitele acestui cod, receptorul poate identifica o anumită bucurie sau durere. În afara acestui cod, nu numai că nu poate identifica o bucurie sau o durere anume, dar nu poate nici deosebi bucuria de durere. De unde vedem că şi strigătele închid un cod. Ori, zumzetul albinelor, ciripitul păsărilor, lătratul câinelui, răgetul leului sunt mai mult decât simple strigăte la fel cum nici vorbirea oamenilor nu se limitează la chiote de bucurie sau urlete de durere.
Contrar opiniei comune - relativ la comnunicarea care are ca suport sunetul - limbajul animal nu este fundamental diferit de limbajul uman. Şi unul şi celălalt se regăsesc în următoarea descriere făcută de E. Coşeriu : « Actele lingvistice¹ […] nu sunt niciodată cu totul identice, ci variază de la individ la individ, diferenţiindu-se chiar şi la acelaşi individ, în funcţie de circumstanţe, atât în ceea ce priveşte forma lor materială, cât şi în ceea ce priveşte semnificaţia sau, mai bine zis, «conţinutul» lor. Cu toate acestea, pentru a fi posibilă comunicarea, care reprezintă finalitatea limbajului, este necesar ca semnele sau simbolurile unei anumite comunităţi lingvistice să aibă mai mult sau mai puţin aceeaşi formă şi mai mult sau mai puţin acelaşi semnificat. » ( Coşeriu, 1999 : 3 ) Diferenţele privesc aşadar doar codul folosit de alte specii decât cea a oamenilor şi sunt generate de situaţii de comunicare diferite, situaţii care, la rândul lor, se explică prin datele proprii acestor specii.

Bibliografie

COŞERIU, Eugenio, 1999, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox.

Notă de subsol

¹ Am menţinut calificativul de lingvistic, deşi în accepţia curentă acesta se referă exclusiv la studiul limbii ca mijloc de comunicare specific omului. Dar cum acceptăm să vorbim de un limbaj animal, cu toate că emisiunile sonore nu implică la toate speciile aceleaşi organe, găndesc că, în context, calificativul de lingvistic ar putea fi tolerat.