Conceptul de schimbare lingvistică este abordat de Eugeniu Coşeriu din perspectiva obiectelor culturale, distincte de cele naturale, fapt ce ridică implicit dificila problemă a raportului dintre forma şi conţinutul acestor obiecte. Cum conceptul de schimbare coşerian este, pe de altă parte, determinant în înţelegerea semnului lingvistic, m-am văzut obligată să mă aventurez, la rândul meu, pe meleagurile aproape inextricabile ale acestei problematici.
Avem o bază pe care disociem forma de conţinut ? Desigur, vom răspunde. Forma e materială, iar conţinutul, imaterial. Şi totuşi, simplul fapt de a face această disociere presupune că materialitatea formei şi imaterialitatea conţinutului sunt asociate. Or nu ştim cum. Altfel spus, disociem ceva al cărui mod de asociere ne scapă. Ceea ce până la urmă nu e chiar de neînţeles dacă avem în vedere natura pe care o atribuim conţinutului. Dar poate că ar fi mai potrivit să pornim de la lucrurile însele, de la cele naturale şi de la cele create de om, care includ, printre altele, cuvintele cu care denumim lucrurile.
Să luăm astfel, în calitate de lucruri şi în calitate de cuvinte care denumesc aceste lucruri, copacul şi cana. Şi pentru a afla ce ne revelă ele în materie de formă şi conţinut, să începem prin a vedea ce are un copac în comun cu toţi copacii şi ce e diferit la el de ceilalţi copaci. Şi la fel, ce face ca o cană să fie cană şi ce anume face ca ea să fie o cană anume.
Copacul este o plantă perenă cu rădăcini puternice, cu un trunchi înalt şi crengi care se ramifică la distanţă de sol, formând coroană. Crengile au frunze şi flori. Din flori se dezvolţă fructe, iar în fructe se dezvoltă seminţele care, ajungând pe pământ, dau naştere altor copaci.
Cana este un vas cu toartă care servește pentru a bea sau a scoate lichide dintr-un vas mai mare.
Constatăm că în definirea copacului, pornim de la ceea ce putem observa la el. Or ceea ce observăm - rădăcinile, trunchiul, crengile, etc - are legătură cu forma lui materială. Şi cum nici vârsta, nici proprietăţile copacului nu se sustrag percepţiei, putem spune că ceea ce face esenţa copacului e pură deducţie. Mai mult, structura copacului nu o putem deduce decât prin observarea a ceea ce doi sau mai mulţi copaci au în comun. Altfel spus, nu o putem deduce decât pe baza asemănarilor dintre cel puţin doi copaci, unul la care ne uităm şi un altul pe care l-am văzut deja, fapt ce lasă să se înţeleagă că esenţa copacului este în legătura dintre copaci.
Nu putem, cu toate acestea, să nu remarcăm deosebirea dintre cei doi copaci, primul, prezent fizic, al doilea, fizic absent. Primul, cel la care ne uităm, îsi face simţită prezenţa prin acţiunea pe care o exercită asupra vederii noastre. Şi această acţiune este doar una dintre manifestările sale, acesta putând acţiona de asemenea asupra auzului nostru, asupra simţului nostru tactil sau olfactiv precum şi asupra unei infinităţi de alţi senzori din mediul înconjurător. Spre deosebire de aceste manifestări, a căror materialitate poate fi receptată, copacul pe care l-am văzut face parte din datele memoriei noastre, este copacul aşa cum ne-a apărut la un moment dat. Ca dat al memoriei, el nu este desigur prezent, dar poate fi activat, ceea ce indică natura sa materială. Şi într-adevăr vedem copacul din faţa noastră prin mijlocirea copacului pe care l-am văzut deja, fapt datorat reacţiei declanşate la nivelul văzului de acţiunea primului copac. Dar chiar şi pentru a realiza că un copac anume, de exemplu un tei, este un alt tei, avem nevoie de cel puţin doi tei, cel la care ne uităm şi cel pe care l-am văzut deja. Activarea imaginii celui de-al doilea tei face posibilă vederea primului. Mai exact, imaginea activată ne permite să recunoaştem primul tei ca fiind un tei şi, în acelaşi timp, prin ceea ce are diferit de al doilea, ne permite să îl identificăm ca fiind un alt tei. Mai putem, spre exemplu, realiza că teiul pe care îl vedem e cel pe care l-am văzut în urmă cu câţiva ani, cu condiţia însă ca o particularitate a celui de al doilea tei, care ne-a captat atenţia cu ani în urmă, să o regăsim la primul tei. Dar, fie că ne referim la copac în general sau la un copac anume, imaginea copacului pentru noi este un construct. Şi aceasta deoarece fiecare manifestare a lui o percepem în legătură cu ceea ce a reprezentat pentru noi o manifestare a sa anterioară.
Rezumând, vom spune că nu vedem un copac fără reacţia declanşată la nivelul văzului de acţiunea acestuia. A vedea ceva, a auzi ceva, a simţi mirosul, gustul, atingerea a ceva înseamnă a reacţiona la un stimul exterior. Iar această reacţie, care se produce simultan la nivelul la care stimulul acţionează nu este o acţiune care succede alteia şi mai ales nu este o acţiune de sens contrar pentru simplul motiv că o acţiune nu poate prin ea însăsi justifica o altă acţiune şi, cu atât mai puţin, una de sens contrar. În schimb, faptul de a continua să privim copacul sau de a ne întoarce privirea de la el este o acţiune, şi una de sens contrar, care se justifică prin reacţia pe care am avut-o la vederea copacului, o reactie care putea fi intensă sau aproape imperceptibilă, pozitivă sau negativă, dar de a cărei intensitate, pozitivă sau negativă, a depins modul în care, ulterior, am acţionat. Distincţia dintre a vedea şi a privi, dintre a auzi şi a asculta, dintre a simţi mirosul şi a mirosi, dintre a simţi gustul şi a gusta, dintre a simţi atingerea şi a atinge şi, în general, dintre a simţi ceva şi a face ceva corespunde distinçtiei dintre a reacţiona la ceva şi a acţiona asupra a ceva. Foarte uzitatul termen de «interacţiune», adesea erijat în principiu, nu ia în calcul reacţia care contrabalansează acţiunea. Interioară, involuntară şi generatoare de conţinut, reacţia este simultană spre deosebire de acţiunea voluntară, care dă naştere formei şi care este orientată spre exterior.
Formele de manifestare ale unui copac sunt, cum bine ştim, variabile de la o specie de copac la alta şi, în functie de condiţiile de mediu, de la un copac la altul. Variaţiile de la o specie la alta nu trec însă de limitele familiei de plante căreia îi aparţin acele specii, şi anume familia plantelor perene. La fel, variaţiile de la un tei la altul, de exemplu, nu trec de limitele speciei căreia teiul îi aparţine, ceea ce înseamnă că nici forma copacului nu este este absolut variabilă, nici conţinutul acestuia, absolut invariabil. Forma şi conţinutul sunt corelative
Cana, concepută de om pentru a bea cu ea sau pentru a scoate lichide dintr-un vas mai mare, răspunde unei necesităţi. Faptul, pe de altă parte, că nu lăsa să se piardă lichidul, că o putem ţine cu mâna şi bea din ea este rezultatul observării de către conceptor a ceea ce se întâmplă în mediul său de viaţă. Conceptul de cană este susţinut aşadar de o nevoie reală, dar şi de mijloace care, înainte de a lua forma cănii, au fost rezultatul prelucrării datelor provenind din natura înconjuratoare. Ordonarea acestor date în vederea atingerii scopului dorit definesc cana. Conceptul la originea cănii nu este însă total invariabil pentru simplul motiv că datele care îl alcătuiesc nu sunt pentru toţi conceptorii întru totul aceleaşi. Vom avea drept urmare o diversitate de căni, dar o diversitate relativă la necesitatea de a bea cu cana sau de a scoate cu ea lichide dintr-un vas mare, şi deci o diversitate în limitele a ceea ce face unitatea conceptului de cană, şi anume finalitatea sa. Cât despre datele care alcătuiesc acest concept, date care sunt tot atâtea elemente de conţinut, ele nu sunt mai puţin materiale decât manifestările corespunzătoare.
Cana, spre deosebire de copac care este un obiect natural, este un obiect cultural, creat de om. Unul din meritele lui Coşeriu este de a fi plasat « în planul finalităţii, al cauzalităţii subiective sau libere » ( Coşeriu 97 : 103 ) apariţia obiectelor culturale, dintre care fac parte şi cuvintele. Şi e greu' într-adevăr' să atribuim obiectelor create de om o motivaţie alta decât finalistă. Întrebarea este dacă « finalitatea în sensul de cauzalitate subiectivă » nu operează şi în cazul obiectelor naturale şi dacă, în cazul obiectelor culturale, nu e condiţionată la rândul ei de mijloacele de expresie care sunt obiective. Un fapt este sigur: cuvinte precum copacul sau cana, inventate de un vorbitor sau altul, nu au intrat în limbă înainte de a fi fost validate în vorbire, şi deci înainte de a fi răspuns necesităţilor de expresie, subiective, şi cerinţelor contextuale, obiective. Şi deci în urma « unui proces complex cu înaintări şi retrageri » ( Coşeriu 97 : 102). Şi aceasta, deoarece fiecare dintre aceste cuvinte are nevoie, pentru a-şi exercita funcţia de referinţă, de alte cuvinte, de un context deci. Şi dacă fiecare dintre ele a ajuns să denumească singur copacul şi respectiv cana în sistemul de opoziţii care este limba este pentru că aceste opoziţii s-au revelat în laboratorul limbii care este vorbirea. Dar asupra acestui punct voi reveni în ultima parte a studiului despre semnul lingvistic.
În lumina constatărilor făcute în prima parte a acestui articol, voi încerca acum să definesc poate nu atât forma şi conţinutul, cât modul lor de corelare.
Conţinutul este întotdeauna conţinutul a ceva şi este dat pentru un individ în ipostaza de receptor, în timp ce forma este manifestarea unui individ în ipostaza de agent. Conţinutul dat nu e neutru ; este expresia compatibilitatii sau incompatibilitătii receptorului cu acţiunea exercitată asupra lui de un agent exterior. Forma se manifestă în limitele acestui conţinut ; ea depinde aşadar de valoarea pozitivă sau negativă a acestuia, dar şi de mijloacele de care agentul dispune în momentul acţiunii. Având în vedere că orice manifestare este determinată de conţinutul dat în momentul imediat anterior, ordinea de succesiune a manifestărilor e unică pentru fiecare individ animal, vegetal sau mineral.
În termeni de cunoaştere, avem acces la aceste manifestări, care sunt individuale şi care, cu mijloacele care le sunt proprii, transmit un mesaj. Nu avem însă acces la ordinea în care ele se succed pentru simplul motiv că nu avem acces la conţinutul care le determină. Mai mult, aceste manifestări sunt pentru noi tot atâtea elemente de conţinut pe care le vedem fiecare prin prisma stării de moment şi a ceea ce deja ştim.
Oricât de departe pătrundem în adâncul materiei, formele pe care le descoperim sunt pentru noi elemente de conţinut. Non coincidenţă dintre manifestarea unui individ şi aceeaşi manifestare pentru un altul se explică prin asocierea formei cu un conţinut anterior care e diferit de la un individ la altul. Şi cum forma se manifestă în limitele acestui conţinut, forma însăşi va fi diferită.
Rezumând voi spune că asocierea formei cu conţinutul are loc în faza de receptare a formei, pe când disocierea are loc în faza de producere. În felul acesta, conţinutul evoluează continuu şi face în mod continuu necesară adaptarea formei la conţinut.

Bibliografie

COŞERIU, Eugeniu, 1997, Sincronie, Diacronie şi Istorie - Problema schimbării lingvisice, Bucureşti, Editura Enciclopedică.