Înţelepciunea practică, în concepţia lui Aristotel¹, dar şi a lui Machiavelli, este o ştiinţă a acţiunii având ca principiu răul cel mai mic. Acest principiu, pe care ambii îl deduc din considerarea limitelor condiţiei umane, privilegiază etica acţiunii în cazul lui Aristotel şi eficacitatea ei în cazul lui Machiavelli. Şi aceasta deoarece primul vede limitele în fragilitatea omului, iar al doilea, în natura umană care nu e în mod necesar bună². Întrebarea este dacă putem cu adevărat determina locul eticii şi respectiv al eficacităţii în acţiunile noatre.
Ce e sigur e că, din punctul de vedere al scopului urmărit, o acţiune poate să reuşească sau să eşueze şi că putem prin urmare spune că ea e eficace în primul caz şi ineficace în al doilea. Numai că o acţiune eficace nu e neapărat bună dupa cum o acţiune ineficace nu e nici ea în mod obligatoriu rea. Voi încerca în continuare să răspund la întrebarea pusă mai sus pornind de la trei exemple, dintre care două construite şi un treilea luat din istorie şi sugerat de o lecţie de filosofie politică vizionată pe internet.
Să presupunem că un grup armat atacă o bancă. Un prim scenariu posibil : membrii grupului ies din bancă cu o suma considerabilă şi dispar fără urmă. În al doilea scenariu, ei sunt arestaţi şi trimişi după gratii. Din punctul de vedere al scopului urmărit, devalizarea băncii, acţiunea e eficace în primul caz şi ineficace în al doilea. Dar şi într-un caz şi în altul, ea e considerată ca fiind criminală, iar membrii ei sunt văzuţi ca nişte delincvenţi. De ce acest lucru ? Pentru că viaţa în societate e guvernată de norme, de reguli, de legi care garantează securitatea membrilor ei şi a bunurilor acestora. Ori acţiunea grupului armat, fie că e eficace sau nu, o pune în pericol şi, implicit, fragilizează coeziunea socială.
Să presupunem acum că într-un imobil izbucneşte un incendiu. Oamenii reuşesc să se salveze, dar în ultimul moment, ei realizează că un copil a rămas înăuntru. Un tânăr încercă să îl salveze. Un prim scenariu posibil : tânărul reuşeşte să salveze copilul şi amândoi ies cu bine din clădirea în flăcări. Un al doilea scenariu : tânărul şi copilul pier sub dărâmături. În primul caz, acţiunea e încoronată de succes, ea este eficace, în al doilea, ea se transformă în tragedie, este complet ineficace. Cu toate acestea şi într-un caz şi în altul, actiunea este calificată drept exemplară şi tânărul este privit ca un erou. De ce acest lucru ? Pentru că viaţa în societate face să crească şansele de supravieţuire a fiecăruia dintre membrii săi, iar acţiunea tânărului, fie că e eficace sau nu, întăreşte coeziunea socială.
Exemplul luat din istorie este referitor la atitudinea guvernelor faţă de persecuţia evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial.
Când naziştii au cucerit Europa, în 1940, ei au început să-i deporteze pe evrei, fapt ce a stârnit un lanţ de reacţii. Voi aminti trei dintre ele. Reacţia episcopilor din Olanda care au protestat primii împotriva persecuţiei evreilor. De a doua zi, Hitler, înfuriat, a ordonat deportarea tuturor evreilor olandezi, astfel încât la sfârşitul războiului nu mai rămâneau în viaţă în Olanda decât 5% dintre evrei. Atitudinea episcopilor olandezi a fost nobilă, respectabilă, dar în plan politic nu a fost eficace. O politică care duce la moartea a 95% dintre cei pe care vrea să-i salveze este un eşec. De unde se vede că morala singură nu e de ajuns. Confruntat cu aceeaşi situaţie, mareşalul Pétain a decis să colaboreze cu Hitler. Pe toată durata războiului, împreună cu miliţia sa, el a livrat naziştlor evreii de naţionalitate străină pe care-i putea prinde, inclusiv, evreii germani care se refugiaseră în Franţa. El a spus că face acest lucru pentru a proteja Franţa. Şi într-adevăr rata evreilor francezi care au supravieţuit este estimată la 95%. Politica lui Pétain, din acest punct de vedere, a fost eficace. Dar ea i-a îndatorat moral şi pe termen lung pe francezi, deoarece nu trădezi în felul acesta persoanele pe care le-ai primit la tine pentru a le proteja. Politica nu poate fi pură eficacitate. O a treia reacţie a fost cea a papei Pius al XII lea. Informat în legătură cu genocidul care era pe cale de a se comite, el nu a ieşit din Vatican cu o stea galbenă. A dat în schimb dispozitii ca toate mănăstirile din Europa să fie deschise pentru refugiaţii evrei. Prin felul în care a gestionat criza, el a salvat de la moarte un milion de evrei, astfel că la sfârşitul războiului popoarele din Europa îl priveau ca pe un sfânt.
O acţiune e bună sau rea după cum scopul cu care e efectuată e bun sau rău. Să atragi bunăvoinţa ocupantului nazist nu este un scop onorabil. Dar să plăteşti în plus acest lucru cu viaţa « supuşilor » tăi este subuman. Colaborarea cu ocupantul l-a făcut pe Pétain să trăiască beţia puterii. El a ajuns ca atare, nesocotind realitatea, să colaboreze nu atât pentru a proteja Franţa cât pentru a deveni partenerul privilegiat al lui Hitler în Europa nazistă. Astfel e de presupus că sub regimul Vichy chiar şi viaţa evreilor francezi nu era decât o marfă în aşteptare. Rezistenţa franceză a fost cu atât mai preţioasă !
O acţiune rea pune mai puţin problema mijloacelor cu care e efectuată, dat fiind că eşecul ei este preferabil reuşitei. Interesează în schimb gestionarea unei actiuni a cărei finalitate e bună. Cum o astfel de acţiune poate fi eficace sau ineficace, ea ridică la modul cel mai stringent problema folosirii mijloacelor celor mai potrivite într-o situaţie dată. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât mijloace considerate bune pot să nu fie bune întotdeauna, pe cand mijloace judecate ca fiind rele se pot dovedi bune. Este cazul protestului episcopilor olandezi şi, respectiv, al duplicitătii papei Pius al XII lea, a tăcerii acestuia, a faptului că nu a luat atitudine deschisă în faţa unei orori manifeste, lucru pe care unii i l-au şi reproşat.
Proiectul iniţial era acelaşi, pentru episcopi şi pentru papă: să îi salveze pe evrei. Dar în timp ce papa şi-a ajustat comportamentul în funcţie de profilul psihologic al ocupantului, episcopii au eşuat în interpretarea acestui profil. Practic, ei nu au evaluat situaţia, au acţionat din principiu. Drept urmare mijlocul pe care l-au folosit nu a făcut decât să precipite pierderea celor pe care voiau să îi salveze. De unde se vede că în viaţa practică principiul răului cel mai mic, preconizat de Aristotel şi Machiavelli, nu numai că îşi găseşte confirmarea, dar se lasă şi definit într-o oarecare măsură. Subordonat unui scop care e fără echivoc bun, un mijloc echivoc, duplicitatea papei, în cazul nostru, poate fi oportun. Sau, subordonat unui scop care e bun, un rău mai mic poate evita un rău mai mare.

Bibliografie

ARISTOTE, 1992, Ethique à Nicomaque, Paris, Pocket
MACHIAVEL, Nicolas, 1952, Le prince, Paris, Gallimard, La Pléiade

Note de subsol
¹Aristotel pleacă de la distincţia dintre înţelepciunea teoretică şi înţelepciunea practică pentru a spune că prima se adresează lucrurilor imuabile, vizează dincolo de om, se extinde la univers, în timp ce a doua este legată de contingență și are ca scop binele omului în funcție de limitele condiției sale. În legătură cu această distincție și cu cele două feluri de viață care îi corespund, viața pentru contemplare și viața pentru acțiune, el susține că omul atinge uneori fericirea supremă a contemplației, dar cum trăiește într-o lume cu circumstanțe schimbătoare, și, prin urmare, într-o lume incertă, însăși starea lui îl obligă la înțelepciunea practică, acea dispoziție de « a acționa în sfera a ceea ce este bine sau rău pentru o ființă umană » ³. ( Aristote 1992 : Livre VI, Ch.3)
² « Oamenii fac binele numai forţaţi, dacă au de ales fac răul. Și presupunând că nu sunt în mod inerent răi, ei nu sunt buni. Ei nu fac rău doar din ură, ci și din frică. Și sunt ranchiunoşi. Nu iartă cea mai mică insultă și se gândesc doar la răzbunare. Trebuie să-i faci aliați sau să-i tratezi ca pe dușmani. » (Machiavel 1952 : 302)
³Traducerea citatelor aparţine autorului acestui articol