A apărut de curând:

Fragmente naturalist-fantastice. Proză (254 p.)
Editura Ex Ponto, Constanța, 2021
Autor: Daniela-Luminița Teleoacă
Editori: Ovidiu Dunăreanu și Leonard Vizireanu
Copertă: Leonard Vizireanu

Volumul reunește fragmente de proză scurtă, deschizându-se cu o miniprefață (Vocea dinlăuntru) semnată de colega noastră de breaslă, Ottilia Ardeleanu, căreia îi adresez și cu acest prilej Sincerele mele mulțumiri!


„După trei volume de poezie și un roman, Daniela Luminița Teleoacă reunește sub un titlu tentant, Fragmente naturalist fantastice, și texte de proză scurtă. În volumul de față, autoarea tratează personaje, dar mai ales atitudini, afecte, sentimente și pasiuni, adesea în fraze scurte, sacadate, accentuând portrete ori disecând intrigi. Aceasta nu este însă decât una dintre coordonatele scrisului de aici, într o serie de cazuri enunțul succint cedând aproape spontan locul frazei arborescente, o altă provocare pentru cititor, o punere în gardă, poate, că lucrurile sunt, totuși, mai… complicate! Opțiunea autoarei de a și solicita… grafic cititorul (v., în acest sens, utilizarea relativ frecventă a liniilor de pauză, a punctelor de suspensie, a majusculelor sau a parantezelor, precum și recurgerea la marcarea cu bold sau italic a anumitor secvențe verbale, blancurile dintre silabele și chiar grafemele constitutive ale unui cuvânt etc.) ar putea fi înțeleasă și ea din aceeași perspectivă. În plus, această manieră de așezare în discurs conferă dinamism vizibil, organic, textelor, demersul estetic articulându se în granițele ilimitate ale Jocului: „copilărindu se” permanent, femeia de astăzi se regăsește salutar în fetița de odinioară, printre alinturile Mamei și ale Bunicii. Astfel, multe dintre textele incluse în acest volum își întind rădăcinile în copilărie sau, mai exact, în… Copilărie, spațiul paradisiac al fiecăruia dintre noi. Ludicul nu exclude însă dimensiunea gravă, ba, aș putea spune, o potențează, furnizând acea modalitate inteligentă, frumoasă, în ultimă instanță estetică, de apropiere de Realitate. Repetițiile – ele însele redate grafic într o manieră aparte, și anume prin neutilizarea virgulei – contribuie la fluiditatea textului, aceeași manieră grafică fiind valorificată adesea și în cazul enumerațiilor, în contexte ce par a și propune… epuizarea sinonimelor dintr o limbă, de multe ori într o gradație ascendentă, care exprimă perfect ritmul interior.
Ce remarc în mod deosebit aici sunt întorsăturile de limbaj, ce par a răbufni din interior și a reveni, cu și mai multă forță, în punctul generator. Între sobru și hilar, între discursul ritmat prin fraze scurte (limitate, de multe ori, la un cuvânt, adesea un verb la timpul potrivit, chiar un auxiliar) și enunțul arborescent, se percepe o forță vitală remarcabilă, acel altceva! Impresia este aceea a unei turele care țintește tot ce o înconjoară dintr o răsuflare, fără să ridice creionul de pe hârtie sau, mai actualizat, fără să închidă computerul, tastând continuu, până la epuizarea tranșei de inspirație.
Multe dintre textele din acest volum evocă atmosfera operelor bufă, în măsura în care acestea sunt străbătute de un fin sarcasm, de o delicat viguroasă tăietură chirurgicală în carnea realului, de o virilă comedie umană, adecvat balzaciană. Intenția autoarei a fost, de fapt, aceea de a reda cât mai „crud”, „naturalist”, fără concesii majore făcute exprimării eufemistice, orice realitate, cât de nesemnificativă, de inofensivă ar părea aceasta într o „primă instanță”. Opțiunea în favoarea componentei naturaliste creează impresia unui anumit neverosimil, echivalând, la rândul său, unei anumite alunecări în „fantastic”. Abordările, labirintice, alternante, se plasează între real și ireal, între înger și demon, între agonie și extaz. Așa cum știm însă, se întâmplă adesea ca realitatea să întreacă imaginația! Atunci, ce va fi redat în acest stil – într o serie de cazuri, fragmentat, discontinuu, (inclusiv) în litera și spiritul... titlului – va fi un neverosimil… întâmplat. Poate o modalitate, în orice caz o încercare de a crea ceva autentic, care să aibă șanse să rămână, atâta vreme cât reușește să convingă.
Textele din acest volum sunt, la prima vedere narative, lipsite de dialog, autoarea părând a opta pentru ipostaza unui povestitor din umbră, a scenaristului care pune pe peliculă esențe vitale. În realitate însă, multe dintre fragmente sunt veritabile poeme în proză, miza esențială fiind foarte probabil situarea cititorului în aria aceea fascinantă a inefabilului, dincolo de orice concretitudine mult prea palpabilă, mult prea exactă, implicit mult prea banală, demers pus în slujba reconstituirii Întregului.”

Ottilia Ardeleanu, membră a Uniunii Scriitorilor din România
Năvodari, 21 oct. 2021





*
Ca de obicei Lara ne pregătise ceaiul cald. Ca o mamă bună: mater dolorosa. De mai bine de o săptămână nu mai aveam iasomie. Nici măcar mușețel. Trebuise să renunțăm pe rând și cu toții laolaltă la mofturi. Că doar nu mai eram țânci! Nici împărați. Eram aici și acum. Într un timp mai mult imaginat. Într o locuință improvizată din dramul acela de curaj (cine știe?… și de noroc?!) păstrat de fiecare pentru „clipa aceea”. Care – zbang! – venise în urmă cu aproximativ o lună. Trecuse parcă un an! O viață se scursese! Lăsându ne pe fețe, în coșul pieptului, dâre lungi de ploaie neconsolată. Sau poate urmele larvei în care se târâse fluturele până își dăduse, sărăcuțul, ultima suflare, tâmp neînțelegând ce se întâmplase cu zborul înscris odinioară în codul genetic. Lara purta șorț înflorat. Deși, în cele cca 30 de zile ALTFEL, culorile căzuseră una câte una, ridicoli soldați la datorie mult prea puțin cunoscută. Somate de sentimente underground în fața plutonului de execuție. Dar Lara avea glasul programat pe cea mai suavă gamă. Și era o măiastră. Era Măiastra! Nimeni nu ar fi simțit vreodată gustul morții în supa ei aurie. Poate doar irizațiile frunzelor croșetate de pătrunjel! Cu delicatețe stranie culese dintr o grădină rămasă a paradisului. Senină, Lara împingea ineluctabilul așa cum fără de nevroze muta ultima cutie de chibrituri. Dintr o arie întunecoasă în punctul acela de unde străbunii prinseseră lumina. Locuința noastră, mai mult o grotă! Și niciunul nu și descoperise între timp vocația de ascet. Las’ că era bine! Mult mai bine decât afară! Mai plângeau unii alții – oameni cândva în toată firea – fără să se ascundă. Și în fond de ce ar fi fost plânsul o rușine?! … descurajant, poate… (Alunecând).

**
Cătălin avea cu vreo 2 ani mai puțin decât mine. O trotinetă ciudată. Pe care el însuși o căra în spate. Cu acea convingere că asigură transportul omenirii dincolo de marginile lumii. Un ochi albastru. Celălalt, aproximativ verde. Mai avea Cătălin. Obiceiul de a se juca cu fetele. Și un tată lucrător în armată. Rara avis pe ulița mult prea domestică, așa de civilă. Domnul purta invariabil uniformă. Și un diplomat în care cu certitudine depozita arme grele și iubire ilicită. Ne pitulam cu toții. Până trecea războiul. Iminența lui. Cineva găta dulceața de vișini. Un roșcov uriaș tot la el în curte rodea. Mă rog, în curtea lu᾿ baba Gina, mă sa marea, dar tot el era împăratul! Dis de dimineață, când tulbura somnul orătăniilor. Și al liniștii. Proaspăt întors de la București. În pantaloni scurți și tricou cu năsturași galbeni mirosind a apret. O undă vag citadină încondeia subtil împrejurimile celor cu mulți ochi de văzut. Mă privise straniu. Pe mine. Prințesa vecinătăților. A depărtărilor. Poate mă trezisem cu fața la cearșaf?! Sau Paștele se apropiase suspect de repede?! Mă luase, cumva, pe nepregătite?! Sau eu trăisem o eternitate cu convingerea că toate erau perfecte? Rectific: că toate ALE MELE erau perfecte! Și, atunci, cea mai mică fisură nu putea echivala decât apocalipsei! De fapt, eram perfectă! De fapt, era apocalipsă! Iar pantofii, așa de frumoși! Cei mai frumoși! De un grena aprins și cu un fel al lor de a genera stări incomparabile. Zile în șir îi privisem cu nesaț tragic. Nu, nu puteau fi decât ai mei! În vecii vecilor! Mă rog, până avea să mi crească piciorul... așa de mic... Cum altfel?! Cadou de la Mama. De Paște. De Paștele acela. Ce i drept, în același scop fusese hărăzită și o pereche pricăjită de balerini. Unii albi. Mult prea albi. Și pufoși. Mult prea. Tocmai buni de ispășit pe câmpii nesfârșite cu mărăcini, așa de ademenitori în trandafiriul florilor calde. Eeiiii, în lipsă de altceva... ‒ ar fi zis oricine... Nu și eu! (Pantofii)

***

Se apropia Anul Nou și coropișnițele își pierduseră orice răbdare. Uriașe în derizoriul făpturii lor subpământene, se înfățișaseră privirii mele buimăcite, mai ales Simțului. Am vrut să fiu la fel de luptătoare. De victorioasă! De bună seamă că Tata concepea o nouă răsadniță și tulpinițele firave existând în virtutea dramului de iubire colosală aveau să mi încânte – pentru a câta oară?! – zilele. Desigur, aveam să mă plâng formal și de data asta de mirosul greu al bălegarului împânzind vecinătățile. Acel dincolo. Batista creponată, rămasă cu dâre de copilărie, urma să mă salveze. Degetele mele lungi neîndurătoare aveau să pipăie lumile acela invizibile, recuperate cu sufletul. O forță anume urma să mă împingă în centrul bătăturii, locul fantastic unde se apropia ireversibil cerul. Cu o coadă a ochiului benign indiscretă aveam să o văd pe Mama. Catifelată, subtilă, vie! Dureros aveam să mi împing pașii în colțul acela în care se pregăteau de înmugurit sălciile. Într un gest teribilist, neaprofundat prea mult, aveam să mă reped la primul mugure, scăpat până atunci văzului altora. Egoistă și lacomă, aveam să l devorez până la sânge, așa cum procedasem constant cu toată familia lui de muguri crescuți pe verticala istoriei. Fără să mă știe nimeni. Aveam să mă întorc. Ascunzându mi crima. Acordându mi prezumția de naivitate. Apoi, ce să te faci cu... marea dragoste? Mama avea să mă îmbie cu o mână de ceapă verde și toate necugetările aveau să fie uitate. (La cumpănă)

****
Tata mă ridicase în soare. Atunci a fost sigur că există eternitate. Că, într un fel sau altul, ceva avea să se întâmple și noi,... ai noștri, aveam să rămânem pe lume cât avea să fie ea de interminabilă. Deci, mă ridicase în soare. Acolo mă uitase. Istovită, Mama îi simțise frenetică fericirea. Starea aia care te scoate din normalitate. Învăluită în catifeaua amplă, aprobase solaritatea gestului. Cu iubirea ei dumnezee, trecuse de partea cealaltă a prăpastiei. Ridicaseră împreună cel mai fantastic pod în realitate. Și clipa lor chiar se prelungise în veșnicie! (Amintiri de demult)